Singura

"Sunt singulaaaa!!! Mama mea este a bici!! " (la servici banuiesc) Trag cu ochiul la zgatia asta mica ciufulita care se jeleste teatral langa mine. Dupa ce il incalt pe Vladimir, o intreb cum o cheama si de ce plange. Sala! Raspunde. Sara, deci, ce nume frumos ai! Mai imi spui o data de ce plangi? "Sunt singulaa!"

 Nu sunt sigura ca o pot contrazice, stiu eu ce e in sufletul ei....sunt oameni in jur, eu, Vladi, dar mama ei, care ar alunga singuratatea cu un zambet si o imbratisare e la bici....scot telefonul si ma uit la un mail care sosise atunci. Sara crede ca ii fac poza, asa ca isi sterge lacrimile cu amandoua mainile si zambeste hotarata, mijind ochisorii. Sunt uimita de transformare si simt cum imi rade inima. Ii fac doua poze, i le arat, se uita cu ochi expert si apoi multumita, reia litania cu sunt singulaaaa :-))

M-am indragostit pe loc de ea.

M-am gandit apoi ce o sti ea despre singuratate....cat de convinsa repeta sunt singulaaa....

Mi-a sangerat inima dureros la gandul ca toti suntem singuri cumva, ni se baga in cap de mici ca venim singuri pe lume si plecam la fel, suntem invatati sa traim separati, usor ostili si in concurenta unul cu altul, reci si prudenti....astfel incat sa ne intarim, prin experiente, convingerea ca suntem singuri. Daca iei pe cineva de mana, se va mira mai mult decat daca il imbrancesti. Daca zambesti cuiva pe strada, isi va feri privirea sau va crede ca cine stie ce ganduri ai. Nu mai continui, stim toti prea bine cum stau lucrurile.

Am deschis la intamplare o carte semnata Haruki Murakami, un roman citit mai demult si acolo am gasit cea mai poetica si frumoasa descriere a singuratatii. Genul de singuratate pe care o traiesc eu, nu cea care separa si divide, raceste si sperie, ci una linistita, fara frici. 

“Singuratatea nu e un sentiment atat de rau. E ca linistea in care se cufunda un copac dupa ce pasarile si-au luat zborul de pe ramurile lui.” (p. 262, In cautarea oii fantastice, Haruki Murakami)