Inima, cu bătăile ei, aplaudă existenta. (Lucian Blaga)

  Cred ca am mai povestit asta aici: eram in cautarea unui job, aici, in București. La un interviu am primit  celebra întrebare: unde te vezi peste cinci ani?  Am privit interlocutorul cu atentie. Oare ce vrea sa auda? Am respirat si i-am spus senina: daca vrei sa-l faci sa rada pe Dumnezeu, spune-i planurile tale! Acum sunt aici (ma mutasem din Brasov în Bucuresti si nu crezusem ca voi face asta vreodată, dar, iata, il făcusem…) si imi este suficient (aveam sub 30 de ani).  Insa, peste cativa ani, imi imaginez ca voi fi: mai inteleapta, mai rafinata, mai frumoasa, mai plina de energie!  Si spunand asta, am simtit multa bucurie.  Bucuria cu care corpul raspunde unui adevăr.  De altfel, tipul chiar mi-a spus: te cred, iti stralucesc ochii cand spui asta! De atunci, simt mereu energie si bucurie la gandul ca nimic nu imi sta in cale-tot ceea ce am de facut este ca pe zi ce trece sa ma intreb: cum pot ajunge la nivelul următor? Cum poate fi mai bine de atat?  Nu ma satur sa ma joc cu posi