Cu iubire

Cand Vladimir a implinit doi ani, m-am intors la birou. L-am lasat acasa cu Lucioasa (Luci pe numele ei real), o bona energica, descurcareata si afectuoasa cu el. S-au imprietenit imediat, nu asta a fost problema. Problema a fost ca o data cu revenirea mea la serviciu, relatia mea cu el s-a schimbat dramatic. Alergam (a se citi conduceam cu viteza) spre casa, manata de dor si grija, iar el ma primea cu cateva palmute, tipete, urlete daca insistam sa il imbratisez, lacrimi de crocodil....Fugea de mine. Se stergea furios daca il pupam, isi tragea mana din mana mea, nu ma lasa sa il imbrac sau sa il ajut cu ceva. Am varsat multe lacrimi de neputinta si furie atunci. Apoi, la cateva saptamani, m-am pomenit cu el ca vrea in brate, in pozitie de bebelus la san...Stateam pe canapea, inca imbracata si incaltata, cu el in brate. Se cuibarea si statea asa cate o ora, in timp ce inima mea se facea tandari de grija si frica. Ce inseamna asta? De ce vrea sa stam asa, in tacere? Apoi a vrut sa ii dau eu sa manance, desi manca singurel de la un an...In scurt timp am constatat ca nici nu mai vrea sa vorbeasca, achizitiile lui care ne amuzasera pana atunci au disparut in neant. Locul cuvintelor a fost luat de gesturi, o mima foarte reusita si expresiva de altfel. Reminiscente sunt si acum, cand ma amuz si ii spun ca sigur are un loc asigurat in trupa lui Dan Puric. (acum un an i-a mimat tatalui lui o disputa pe care am avut-o in parc cu o femeie care ii vorbise urat, foarte urat si il amenintase cu palma. El a jucat  naucitor de bine atat rolul meu, cat si rolul nebunei, uimindu-ne cu talentul lui actoricesc). Nu era zi in care sa nu ma gandesc cum sa il abordez, cum sa repar relatia cu el, cum sa simt iarasi unitatea aceea dulce in care traisem pana atunci si de care nici nu fusesem constienta pana cand nu se rupsese. A suferit o mica regresie psihologica, mi-a explicat un coleg psiholog. Ai grija cum te porti, sa nu il duci mai in jos. Incepusem sa fiu mai severa, in speranta ca se indreapta ceva, insa mai rau faceam. Se refugia la tatal lui, nu imi dadea nici mana cand traversam strada....Nu a fost greu sa ajung in scurt timp aia rea si tati ala bun.....Intre timp, dupa doua trei luni de reacomodare la serviciu, am reinceput sa calatoresc. O saptamana la Iasi, alta la Cluj sau Timisoara...Il vedeam seara pe camera web....imi facea cu mana putin...in timp ce se cuibarea mai bine la tati in brate. Tati care era acolo cu el, nu ca mine. Adormeam adesea plangand singura in vreo camera de hotel, imaginandu-mi ca nu ma iubeste.
Imi amintesc cum l-am zarit de departe, in bratele tatalui lui. Ma asteptau la aeroport, iar el ma cauta febril si vesel din priviri. M-a vazut, i-am facut semn cu mana, a intepenit. Aveam cadouri multe pentru el, unul chiar in buzunarul hainei ca sa i-l dau in masina. Cand am ajuns si l-am atins, a inceput sa tipe si s-a trantit pe jos....In masina si-a incrucisat bratele in semn de respingere si nu numai ca nu ma lasa sa il ating, dar la orice vorba adresata lui, imi raspundea cu tipete. Nooooo! In loc de nu....Un an a trecut asa.

La un moment dat, i-am spus sotului meu ca nu mai stiu cum sa fac, cum sa il abordez, cum sa repar ceea ce parea ca stricasem fara voie. Ca renunt, ca ma retrag (de parca poti demisiona din rolul de mama), ca ma scufund in munca si il veghez discret din umbra. Bona ma asigura ca toata ziua numai la mami se gandeste si ca pe mami o striga mereu. Nu ma consola, atata vreme cat orele mele cu el erau tensionate. Nici lui tati nu i s-a parut o idee buna sa ma dau la o parte. Probabil nici nu aveam cum sa fac asta, eram doar deznadajduita, plansa destul, dezamagita, pregatita sa ma resemnez sa fiu aia rea, care orice face, o da in bara. L-am intrebat atunci hohotind de plans ce sa fac, cum sa fac? Fusesem si buna si aspra cu el, incercasem tot felul de abordari, citisem tot felul de carti de parenting, nu nimeream calea. Si cand imi facea cate o concesie si ma luminam ca gata, suntem pe drumul bun, avea grija sa darame tot. Si sigur, plecarile mele dese prin tara nu ajutau deloc....Ei, cand plangeam eu asa sfasiata de neputinta si confuza, sotul meu mi-a spus un lucru pentru care ii voi fi vesnic recunoscatoare. Se pregatea sa plece la servici, eram amandoi pe hol si eu hohoteam ca nu mai stiu ce sa fac sa ne fie iarasi bine si el mi-a spus ca orice as face in ce il priveste pe Vladi, sa fac cu iubire. E simplu. Sa renunt la orice metoda sau strategie invatata din carti si sa actionez din inima, lasand iubirea sa ma calauzeasca. O sa simta si o sa raspunda cand va fi pregatit. Ori de cate ori nu am stiut ce sa fac, am lasat iubirea pentru el sa vorbeasca si sa imi arate calea. Si calea ducea adesea la nevoile lui reale, la sentimentele si emotiile din spatele actiunilor lor. Le intelegeam, le simteam si puteam alege cum sa raspund. Mi s-a simplificat mult viata de atunci. Am simplificat-o si mai mult, incepand sa lucrez pe cont propriu si petrecand din ce in ce mai mult timp cu el. Intr-un an, de cand sunt free-lancer, relatia cu el a avut mult de castigat, desi s-au pastrat ceva urme din perioada aceea. O anume dualitate, o anume neincredere in mine care apare uneori ca un duh rau intre noi. O anume raceala voita, impusa, dincolo de care ghicesc dragostea lui imensa si nevoia lui de mine. Stiu ca mereu o sa dansam asa pe muchie de cutit. Uneori va fi mai bine, alteori ne vom apropia de marginile amenintatoare. Avem zile si zile. Il iubesc si ma iubeste si asta ne va ajuta mereu sa ne pastram capul la suprafata, sa ne revenim si sa ne purtam bine unul cu altul. In ce il priveste, o sa fiu mereu usor incordata, in alerta, cu frica ca ceva din ce spun sau fac il va indeparta de mine. As vrea sa vindec, sa tai cumva anul acela....crapatura aia din viata noastra. Imi imaginez ca vom discuta candva, cand va fi mare. Ca va intelege si ma va ierta, ca va umple constient golul acela care ne-a macinat pe amandoi. 

O carte excelenta, care mi-a readus in memorie trairile de atunci, este Tatal celuilalt copil, de Parinoush Saniee. Credem uneori ca facem totul pentru copiii nostri, muncim pana la epuizare si acasa si la servici, ne sacrificam viata personala, ii punem pe primul loc cand luam decizii. Si totusi...ei nu par sa vada sau sa inteleaga. Ei vor altceva. Ceva ce uitam sa le dam in stare pura. Iubire...Afectiune. Atentie. Multa atentie. Omul nu traieste numai cu paine...
Recomand cartea. Este frumos scrisa, genul de carte usor de citit oriunde, in cateva ore. Mesajul ei este mai puternic decat orice mesaj din cartile de parenting. 

revedere in parc cu bona lui, anul trecut in toamna. 

la cateva zile dupa demisia mea, iunie 2012. am iesit doar noi doi la pizza.

iunie 2012, aniversare 3 ani. 

chiar daca citesc, sunt langa el, ii raspund si ii incurajez joaca

cu Miruna, surioara lui, pe care a primit-o nesperat de bine. o trateaza cu multa tandrete si grija.