Diminetile mele

Intotdeauna am iubit dimineata. Intotdeauna am fost matinala. Daca ma trezesc tarziu, simt ca lipseste ceva toata ziua, ma simt incompleta, ziua mea e mutilata.
In copilarie, scoala la care am invatat se afla in centrul orasului. Erau doua scoli la care se preda germana. Printre ele nu se afla si scoala din cartier :-( la care mergeau toti pustii din blocul meu. In plus, tata detesta sa ma vada amestecata cu gloata, detesta tropaitul copiilor care se napusteau galagiosi spre scoala dimineata....Eu tanjeam sa fiu prinsa in roiul ala vijelios....dar ce mai conta ce vroiam eu..? Plecam oricum mai devreme decat ei, ca sa ajung la timp la scoala mea .

Drumul pana la scoala il parcurgeam adesea pe jos. Cam 40 minute de introspectie, de dialoguri cu soarele, cu diminetile. Asa am inceput sa iubesc diminetile. Zi de zi, pe strada, cu ghiozdanul in spate, eu si inceputul unei noi zile. Diminetile mele erau variate-senine, intelepte, somnoroase, innegurate, bosumflate, planse, insorite, pline de forta si stralucire, tonice sau deprimante, racoroase sau calde...(in ultima vreme, in bucuresti, mi se par cam toate la fel, mi-e mai greu sa observ si altceva, plus ca ma simt uneori ca o margica pe ata intinsa intre iancului si dorobanti. asta sunt , o margica albastru prafuit, ce se balanseaza in virtutea inertiei pe ata intinsa intre iancului si dorobanti)..

In copilarie, traiam altfel diminetile. Pe masura ce parcurgeam drumul spre scoala, dimineata tindea sa creasca, sa ajunga la trezirea ei plenara, la apogeu. Practic, plecam de acasa cand noaptea inca era ingemanata cu dimineata si asistam la nasterea zilei.

Zilele trecute,in "Scris pe trup", romanul Jeanettei Winterson, am gasit o expresie tulburatoare. Azi dimineata mi-am amintit-o, ptr ca dimineata de azi era ca "o pruna de culoarea echimozelor".
Mi s-a imbogatit siragul de dimineti.:-)

Comentarii