Eu, femeie



Eu, femeie. Femeia din mine. Eu-femeie. Cand si cum am devenit femeie? Sunt cateva momente de care imi amintesc bine, dar ele au fost doar momente, trepte pe calea devenirii mele de la copil la femeie. Poate inca nu sunt femeie pe deplin, inca nu am trait maternitatea, menopauza, batranetea. Despre fiecare am o imagine cu mine, dar cine stie daca asa voi fi? Ca mama, ma vad mana de fier in manusa de catifea, la menopauza cu siguranta voi fi interesata de orice program de relaxare si deconectare ca sa trec mai usor peste schimbari, iar ca batrana….ma vad band ceai cu pledul moale pe genunchi in timp ce ma uit la ceas, nerabdatoare, ptr ca trebuie sa soseasca tanarul student pe care l-am angajat sa imi citeasca Sandra Brown (o lectura pe care o rezerv batranetilor). Ziarele si alte carti mi le voi citi singura, dar Sandra Brown vreau sa imi citeasca un tanar intelligent si cu simtul umorului.

Cineva suna la usa. Alerg si deschid usa. “Saru-manaa!”, sar eu bucuroasa. „Saru-mana“, ingaima el surprins. Ceva nu e cum trebuie. De regula, replica colegului tatalui meu era “ce faci, gaza?“ . M-a confundat? Eu ii zic saru-mana, el imi zice saru-ma?? Mama ma scoate din incurcatura chiar in seara aia. Numai ca ce imi spune ea ma tulbura si mai tare. Ceea ce spune e certitudinea ca ceva s-a schimbat, dar cand si cum? Eu unde eram? Si cum de nu vad nimic? “De acum inainte, nu mai spui niciunui barbat saru-mana. Tu le vei spune simplu buna ziua si ei iti vor spune tie saru-mana !“ . In seara aceea am adormit cu febra. Cred ca aveam 10-11 ani. Si niciun semn ca sunt femeie.

Incepuse insa sa imi placa ideea, mai ales ca faza cu buna ziua si saru-mana functiona, de parca mama profetise. In paranteza fie spus, pentru ca e nascuta in ianuarie, de ziua Sf. Ioan Gura de Aur, cam ce zice ea, se implineste si eu capatasem cu timpul oarece respect pentru „profetiile“ ei.

Imi mai amintesc apoi, cronologic, de prima mea crema de fata : un tub ca cel de pasta de dinti, o crema de capsuni care se chema “Ada”.

Apoi, au inceput sa imi inmugureasca dureros sanii . De-a lungul evolutiei mele ca femeie, asta e perioada care m-a chinuit cel mai tare. Doua insule mici si dureroase imi aminteau zilnic ca sunt pe un drum fara de intoarcere-vreau, nu vreau, devin femeie! Pe langa ca ma dureau, eram terorizata pur si simplu de spaima ca vor tot creste si nu voi putea nicicum sa ii opresc! Mi se parea oricum, ca crescusera destul, asa ca in multe seri am adormit rugandu-ma la Dumnezeu sa nu imi dea sani prea mari ! Mi-a implinit dorinta si ii sunt recunoscatoare in continuare !

Brusc, lumea s-a impartit in fete si baieti. Pana atunci, fusesem amestecati, nu ne pasa prea tare ce suntem, ne jucam, urlam, alergam, ne consuma in fel si chip energia, fara sa observam ca suntem diferiti. Impartirea asta s-a produs intr-o iarna, intr-o zi cand a nins zdravan si baietii s-au grupat si ne-au inrosit obrajii cu zapada. Si faza asta m-a luat prin surprindere, pana ieri facusem cazemate de zapada impreuna, acum ce naiba i-a apucat ?! Cum adica ma place Toni?? Pe Toni asta deja il uram de moarte, pentru ca inexplicabil, la faza cu bataia cu bulgari, avusese ceva cu mine! Asa imi arata el ca ma place?! A urmat o perioada violenta-cu cat placeam cuiva sau pe cineva, cu atat mai crancene erau incaierarile si sicanele ! Nici asta n-am inteles, dar era, se pare, o portiune de parcurs pe drumul meu de femeie.

Intr-o lunga vacanta de vara, am inceput sa discut cu Magda, prietena mea, despre cum e sa saruti. Vazusem in filme cate ceva, asa ca am inceput sa exersam. Faza asta starneste hohote zdravene de ras prietenilor mei barbati, dar, multa vreme, eu am crezut ca toata lumea asa a invatat sa sarute “bine” ! Ne imaginam ca iubeam pe cineva si exersam sarutandu-ne languros, ca-n filme, propriul umar sau genunchiul. Radeti si voi ? Cred si eu !

Sunt deja la liceu. De la distanta femeie, de aproape inca copil. Mica mea comoara de femeie se compunea dintr-o brosa pretioasa de la mama mea (o mai am si acum), o crema hidratanta, mascara pentru gene (nu prea il foloseam, ma jena, acum nu mai ies din casa fara ), niste sandale Guban luate de mama pe sub mana (le probam zilnic, inca imi erau mari), o poseta mica, neagra si cateva esarfe.
Cand imi insiram comoara pe pat si probam coafuri, sandale si esarfe, sora mea se aseza cuminte pe marginea patului si ma urmarea cu un aer de respect si veneratie !

Tot nu ma simteam femeie, mi se parea ca joc un rol. Senzatia asta am avut-o de fapt pana de curand. Evident ca si momentul cand am devenit “si mai femeie” mi-a scapat. O prietena din Brasov remarca acum un an ca m-am schimbat, am devenit mai femeie. Atunci am realizat ca aveam de fapt 30 de ani si comparand pozele, am putut vedea si eu cum chipul meu isi pierduse din dulceata aceea naiva, cum trasaturile se rotunjisera si privirea devenise de femeie.

Am 31 de ani. Corp, inima, spirit de femeie. Acum nu mai simt ca joc un rol . Stiu ce am, stiu cine sunt, stiu, cel mai important, ce pot deveni. FEMEIE. Cuvantul asta seamana cu o esarfa lunga de matase valurita de adierea vantului. Am trecut de la copil la femeie, avand doar cateva momente-sclipiri, in care am inteles ca ceva s-a schimbat iremediabil . Diferenta e ca de acum inainte, de la cea care sunt la 31 de ani si batrana poznasa care voi deveni, voi fi constienta de toate trecerile.
Mai mult, eu le voi alege, eu le voi coordona, eu le voi provoca. Pe cele mai multe dintre ele. :-)

Comentarii

Anonim a spus…
Credeam ca ai 30 ani:) Oricum, vorbesti cu multa intelepciune si nu incetezi sa fii un model si o sursa de inspiratie pentru mine.
Anonim a spus…
Femeie!??? Hmmm... exact ca si tine Andreea simt ca sunt femeie de abia acum,la 30 de ani. De ce acum? De ce asa de intens? Stiu doar ca este un sentiment frumos si sunt recunoscatoare ca ma pot numi femeie.
Multumesc, Andreea!
Anonim a spus…
foarte frumos articolul...chiar mi-ai placut...m-a pus pe ganduri despre cum voi admira aceste schimbari delicate la cele doua fiice ale mele...foarte fin scris...felicitari.
Anonim a spus…
asadar ai revenit printre "cei vii".
crezusem c-ai uitat sa scrii, vad ca nu. imi pare bine sa vad ca esti "in forma", spre "maxima" as spune. vacanta face lucruri minunate cu mintea si corpul nostru... asa-i ?
imbatranesti ? te vad preocupata din ce in ce mai mult de numere - ani - ....
azi, maine, ieri, poimaine..... te pomenesti ca trebuia sa spui "la multi ani !" cuiva drag.... din pacate nu mai exista... imbatranim toti. tu inca nu, mi-a placut fotografia din tirol..... esti Tu.
Andreea a spus…
Nu sunt preocupata de numere si ani, poate de explorat putin trecutul, pentru ca aruncand cate o privire in urma, inteleg mai bine cine si ce am devenit acum.
De imbatranit...toti imbatranim,sper numai sa imbatranim frumos, fara dureri si lipsuri.
Multumesc pentru aprecieri. Sunt Eu in toate fotografiile.Si in toate randurile si printre ele.

Cum te cheama pe tine?
Anonim a spus…
da, asa este, explorezi din ce in ce mai mult trecutul. inca nu stiu dac-am vazut ceva scris despre viitor......
nu stiu daca doar sau neaparat trecutul sau actiunile din trecut sunt responsabile de ceea ce am devenit sau suntem in curs de a deveni. Daca e scris "acolo" ?
Andreea a spus…
Ai vazut si cte ceva despre viitor-ti-am aratat, atat cat a fost...vizibil, cum voi arata ca mama, ca femeie la varsta a doua si ca bunicuta poznasa, care va angaja din pensia ei un tanar student, inteligent si cu umor, ca sa ii citeasca lecturi de care acum nu are timp.
Trecutul este responsabil de ce devenim, mostenirea genetica, imprejurarile (dar ele tin tot de trecut), darurile pe care le-am primit de la Cel de Sus. Nu cred ca e scris nimic acolo sus, scriem noi...zi de zi. Mai degraba cred in relatia cauza-efect, decat in soarta scrisa deja.
Anonim a spus…
Să încerc şi eu ceva de genul ăsta? Crezi că merge? Ar fi citibil? :d
Andreea a spus…
La ce te referi mai exact?
Anonim a spus…
La mine, Andreea. Dacă să încerc, referitor la mine, un exerciţiu asemănător celui realizat de tine. La ce credeai că mă refer? :)
Andreea a spus…
Te rog, fa acest exercitiu!! N-am indraznit niciodata sa cer vreunui prieten sa imi povesteasca momentele sale de constientizare ce apar pe drumul de la copil la barbat.
Anonim a spus…
Să vedem. Nu promit nimic. Dar...cine ştie...!
Anonim a spus…
Nici nu poate fi vorba de atâta farmec în drumul de la băiat la bărbat! „demaio” se întreabă pe bună dreptate dacă ar fi citibil... Din curiozitate, a reușit?
Pe curând, poate...