Magda e prietena mea. Cea mai veche prietena a mea. O stiu de cand eram mica, in clasele primare. Lucreaza ca ziarista la un cotidian din Craiova si astazi dupa amiaza mi-a trimis articolul ei. Un articol care mi-a facut tandari linistea unei duminici boeme, in care am ascultat Shostakovich (danke, Simona!), am citit reviste si am mancat inghetata.
Nu stiu cu ce ma ajuta postarea lui aici, nu stiu ce va reusi Magda sa schimbe publicandu-si uimirea solitara "in ce lume traim, oameni buni?"...Cred ca mi l-a trimis ca sa se asigure cumva ca lumea ei nu e numai a ei, ca mai suntem si altii care nu facem front comun cu idiotii din tramvaiul ala care mai aveau putin si o linsau pe vatmanita! Cred ca si eu il postez de frica ca seman cu Magda, am crescut impreuna doar....caut asigurari ca altii, multi, stiu raspunsul la intrebarea ei. Ca au voci, forta si putere sa demonstreze ca nu lumea descrisa de Magda, asa cum s-a priceput, e cea dominanta si caracteristica zilelor noastre.
Chiar asa, in ce lume traim?
Sămânţa… de scandal
Nimeresc, întâmplător, vineri după-amiază, într-un tramvai ce ţine drumul supermarketurilor „Billa” şi „Real” şi se tot duce spre Işalniţa. Recunosc, circul mai rar cu tramvaiul şi nu prea ştiu cât bate omul din picior în staţie, în aşteptarea lui, cât e de aglomerat la orele de vârf şi cât e de curat, în general. Dar bănuiesc că nu-i prea mare diferenţa în comparaţie cu autobuzele ponosite ce circulă, spre exemplu, pe traseul Gară – Romaneşti, pe care le folosesc în mod frecvent şi în care nu o dată mi-am blestemat dimineţile într-o aglomeraţie cruntă de lume pestriţă, în care se mai amestecă un boschetar tocmai trezit din gunoaie şi în care ferească-te Sfântu’ să nimereşti între doi burtoşi, că afiş te fac!
Nu mai vorbesc de figurile de acrobaţie pe care trebuie să le execuţi ca, la vreo frână, să te menţii pe propriile picioare şi nu pe-ale vecinului sau ca să nu te faci grămadă peste plăsoaiele şi gentoaiele înşirate cu nonşalanţă pe culoarul de mijloc, din care se iţeşte câte o coadă de mătură sau câte un cap de caniche. Nu mai vorbesc de zilele ploioase, în care aglomeraţia pare şi mai mare dat fiind faptul că nimeni nu se înghesuie pe scaunele ude sau de miezul de vară în care câte unul – şi e suficient! – îşi expune dezinvolt subsioara dezagreabilă.
Intru în sfera regulilor elementare de bun simţ şi chiar nu mai e cazul să dezvolt ideea, pentru că, în ultima vreme, din joi în paşti îmi e dat să văd un tânăr care îi cedează locul unei bătrâne, o duduie înzorzonată care vorbeşte în şoaptă la telefonul mobil şi nu zbiară ca să audă toţi călătorii ce a gătit aseară sau un ins care îşi păstrează biletul taxat sau ambalajul de la îngheţată şi nu-i face vânt pe sub scaun sau pe geam. O adevărată aventură călătoria cu autobuzul, în care atenţia distributivă joacă, aşadar, un rol esenţial şi se înteţeşte rapid atunci când te simţi flancat de două feţe dubioase…
„Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”
Dar să revin la povestea de vineri după-amiaza, din tramvaiul ce ţine drumul supermarketurilor „Billa” şi „Real” şi se tot duce spre Işalniţa. Şase fără un sfert să fi fost. Lume la fel de pestriţă ca în orice alt mijloc de transport, dar deloc aglomerat. Oameni mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, figuri obosite şi-un soare moleşitor. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca… tramvaiul îşi vede de drumul lui, schimbând macazul în porţiunea pe care se efectuează lucrări de reabilitare a şinei. În dreapta mea – un individ cam pe la 50 de ani, apreciez. Se ţine la bagajele de lângă scaun (vreo trei plase, parcă), dar cu greu, pentru că are mâinile ocupate. Le duce la gură când pe una, când pe alta: din stânga alege la întâmplare câte o sămânţă de dovleac, iar în dreapta scuipă cojile. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca… tramvaiul îşi vede de drum, iar omul de seminţele lui de dovleac. Până într-o staţie, în care uşile se deschid larg, câţiva călători de-abia apucă să coboare, iar omul nostru, fără a se mai sinchisi să se ridice de pe scaun, se lasă pe-o parte şi, cu un gest repezit, face vânt cojilor afară. Nu mai contează dacă acestea au nimerit în capul cuiva sau pe trepte… Apoi îşi aşează mai bine bagajele de la picioare şi aşteaptă. Numai că uşile nu se închid şi nici tramvaiul nu vrea să se pună în mişcare.
În momentul următor, vatmanul, o femeie, se îndreaptă hotărâtă spre noi, aruncă o privire pe trepte, unde reperează imediat cojile, şi începe să-i cerceteze în grabă pe călătorii din zonă. Omul nostru, înţelegând ce se întâmplă şi simţindu-se cu musca pe căciulă, se face mai mic decât era… „De ce mâncaţi seminţe în tramvai?”, se încruntă la el vatmaniţa. Linişte. „Ştiţi că nu aveţi voie să mâncaţi seminţe în tramvai? Şi ia uite unde aţi aruncat cojile! Vă rog frumos să coborâţi imediat!”. Atât i-a fost omului nostru… „Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”, se înfoaie la ea şi mimează o privire nevinovată de jur împrejur. Mă uit încremenită la el. Cum care seminţe? Doar până acum a tocat mărunt în dreapta mea! Cum care coji? Doar adineauri au zburat ca fluturii, sub privirile mele şi ale celorlalţi călători! Femeia îndreaptă un deget ameninţător către treptele cu pricina şi-l pofteşte din nou pe individ să coboare. Ăsta – nu şi nu, că el n-a mâncat, că nu e picior de coajă în tramvai, se agită, gesticulează, ridică tonul. În drum spre cabină, vatmaniţa ameninţă: „Nu pun în mişcare tramvaiul până nu coborâţi!”.
„Fă! Tu nu înţelegi că io vin de la serviciu? Nenorocito!”
Nici dacă cineva ar fi anunţat – Doamne fereşte! – că e o bombă sub scaun lumea nu s-ar fi isterizat în asemenea hal! „Femeie, eşti nebună? Mişca-te! Ce dracu’ te-a apucat? Nu eşti sănătoasă la cap?”, răcneau din spatele meu. Pentru o clipă, vatmaniţa a încremenit, dar şi-a revenit repede şi a continuat să-şi menţină poziţia: „Nu plecăm de-aici până când domnul nu coboară!”. Gaz pe foc parcă a pus! Liniştea de-acum câteva minute s-a transformat brusc într-un vacarm. Urlete, înjurături, ameninţări… Un bărbat se ridică de pe scaun, vine glonţ spre ea şi o îmbrânceşte. „Fă! Tu nu înţelegi că io vin de la serviciu? Pe mine să mă duci acasă! Nenorocito!”, zbiară şi ridică palma. „Ce-ai cu omu’ ăsta? Ce făcu? Eşti bolnavă cu capu’! Du-te şi tratează-te”, ţipă o femeie din faţa mea.
Mă uit îngrozită în jurul meu. Dumnezeule, unde am nimerit? La nebuni? O demenţă generală iscată într-un minut! Îl caut cu privirea pe omul din dreapta mea, care până mai-nainte tocase impasibil seminţe de dovleac. Urla şi se zbătea cot la cot cu ceilalţi! Nu-mi vine să cred că nimeni nu-i zice nimic, că nu-i spun să coboare. Din cauza lui, oamenii sunt la un pas să o linşeze pe vatmaniţă. De frică, probabil, femeia cere „întăriri” de la câţiva controlori, care cică vor veni să aplice o amendă tocătorului de seminţe, şi coboară din tramvai. Vocea îi e acoperită de cea a masei de nemulţumiţi isterizaţi. De pe trepte, un tânăr împinge afară nervos, cu piciorul, cojile, o înjură neaoş şi o ameninţă cu pumnul.
**
După aproape zece minute, cât a durat scandalul, au venit şi „întăririle”: câteva femei-controlor… Oamenii nu se calmează la apariţia lor, ci pentru simplul fapt că tramvaiul se pune, în sfârşit, în mişcare. Comentariile şi injuriile printre dinţi continuă, iar femeia din cabină conduce nervoasă. Bine, totuşi, că n-a încasat vreo palmă sau vreun pumn, îmi zic… Cobor la staţia de la Hanul Craioviţei. În faţa mea, trage cele trei plase după el individul cu musca pe căciulă… Amendă n-a primit, eventual a transpirat un pic în zbaterea sa de a-şi susţine punctul de vedere. Că e nevinovat, bineînţeles! „Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”…
În ce lume trăim, oameni buni? Şi când ne-om civiliza, oare?
MAGDA BRATU
Nu stiu cu ce ma ajuta postarea lui aici, nu stiu ce va reusi Magda sa schimbe publicandu-si uimirea solitara "in ce lume traim, oameni buni?"...Cred ca mi l-a trimis ca sa se asigure cumva ca lumea ei nu e numai a ei, ca mai suntem si altii care nu facem front comun cu idiotii din tramvaiul ala care mai aveau putin si o linsau pe vatmanita! Cred ca si eu il postez de frica ca seman cu Magda, am crescut impreuna doar....caut asigurari ca altii, multi, stiu raspunsul la intrebarea ei. Ca au voci, forta si putere sa demonstreze ca nu lumea descrisa de Magda, asa cum s-a priceput, e cea dominanta si caracteristica zilelor noastre.
Chiar asa, in ce lume traim?
Sămânţa… de scandal
Nimeresc, întâmplător, vineri după-amiază, într-un tramvai ce ţine drumul supermarketurilor „Billa” şi „Real” şi se tot duce spre Işalniţa. Recunosc, circul mai rar cu tramvaiul şi nu prea ştiu cât bate omul din picior în staţie, în aşteptarea lui, cât e de aglomerat la orele de vârf şi cât e de curat, în general. Dar bănuiesc că nu-i prea mare diferenţa în comparaţie cu autobuzele ponosite ce circulă, spre exemplu, pe traseul Gară – Romaneşti, pe care le folosesc în mod frecvent şi în care nu o dată mi-am blestemat dimineţile într-o aglomeraţie cruntă de lume pestriţă, în care se mai amestecă un boschetar tocmai trezit din gunoaie şi în care ferească-te Sfântu’ să nimereşti între doi burtoşi, că afiş te fac!
Nu mai vorbesc de figurile de acrobaţie pe care trebuie să le execuţi ca, la vreo frână, să te menţii pe propriile picioare şi nu pe-ale vecinului sau ca să nu te faci grămadă peste plăsoaiele şi gentoaiele înşirate cu nonşalanţă pe culoarul de mijloc, din care se iţeşte câte o coadă de mătură sau câte un cap de caniche. Nu mai vorbesc de zilele ploioase, în care aglomeraţia pare şi mai mare dat fiind faptul că nimeni nu se înghesuie pe scaunele ude sau de miezul de vară în care câte unul – şi e suficient! – îşi expune dezinvolt subsioara dezagreabilă.
Intru în sfera regulilor elementare de bun simţ şi chiar nu mai e cazul să dezvolt ideea, pentru că, în ultima vreme, din joi în paşti îmi e dat să văd un tânăr care îi cedează locul unei bătrâne, o duduie înzorzonată care vorbeşte în şoaptă la telefonul mobil şi nu zbiară ca să audă toţi călătorii ce a gătit aseară sau un ins care îşi păstrează biletul taxat sau ambalajul de la îngheţată şi nu-i face vânt pe sub scaun sau pe geam. O adevărată aventură călătoria cu autobuzul, în care atenţia distributivă joacă, aşadar, un rol esenţial şi se înteţeşte rapid atunci când te simţi flancat de două feţe dubioase…
„Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”
Dar să revin la povestea de vineri după-amiaza, din tramvaiul ce ţine drumul supermarketurilor „Billa” şi „Real” şi se tot duce spre Işalniţa. Şase fără un sfert să fi fost. Lume la fel de pestriţă ca în orice alt mijloc de transport, dar deloc aglomerat. Oameni mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, figuri obosite şi-un soare moleşitor. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca… tramvaiul îşi vede de drumul lui, schimbând macazul în porţiunea pe care se efectuează lucrări de reabilitare a şinei. În dreapta mea – un individ cam pe la 50 de ani, apreciez. Se ţine la bagajele de lângă scaun (vreo trei plase, parcă), dar cu greu, pentru că are mâinile ocupate. Le duce la gură când pe una, când pe alta: din stânga alege la întâmplare câte o sămânţă de dovleac, iar în dreapta scuipă cojile. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca… tramvaiul îşi vede de drum, iar omul de seminţele lui de dovleac. Până într-o staţie, în care uşile se deschid larg, câţiva călători de-abia apucă să coboare, iar omul nostru, fără a se mai sinchisi să se ridice de pe scaun, se lasă pe-o parte şi, cu un gest repezit, face vânt cojilor afară. Nu mai contează dacă acestea au nimerit în capul cuiva sau pe trepte… Apoi îşi aşează mai bine bagajele de la picioare şi aşteaptă. Numai că uşile nu se închid şi nici tramvaiul nu vrea să se pună în mişcare.
În momentul următor, vatmanul, o femeie, se îndreaptă hotărâtă spre noi, aruncă o privire pe trepte, unde reperează imediat cojile, şi începe să-i cerceteze în grabă pe călătorii din zonă. Omul nostru, înţelegând ce se întâmplă şi simţindu-se cu musca pe căciulă, se face mai mic decât era… „De ce mâncaţi seminţe în tramvai?”, se încruntă la el vatmaniţa. Linişte. „Ştiţi că nu aveţi voie să mâncaţi seminţe în tramvai? Şi ia uite unde aţi aruncat cojile! Vă rog frumos să coborâţi imediat!”. Atât i-a fost omului nostru… „Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”, se înfoaie la ea şi mimează o privire nevinovată de jur împrejur. Mă uit încremenită la el. Cum care seminţe? Doar până acum a tocat mărunt în dreapta mea! Cum care coji? Doar adineauri au zburat ca fluturii, sub privirile mele şi ale celorlalţi călători! Femeia îndreaptă un deget ameninţător către treptele cu pricina şi-l pofteşte din nou pe individ să coboare. Ăsta – nu şi nu, că el n-a mâncat, că nu e picior de coajă în tramvai, se agită, gesticulează, ridică tonul. În drum spre cabină, vatmaniţa ameninţă: „Nu pun în mişcare tramvaiul până nu coborâţi!”.
„Fă! Tu nu înţelegi că io vin de la serviciu? Nenorocito!”
Nici dacă cineva ar fi anunţat – Doamne fereşte! – că e o bombă sub scaun lumea nu s-ar fi isterizat în asemenea hal! „Femeie, eşti nebună? Mişca-te! Ce dracu’ te-a apucat? Nu eşti sănătoasă la cap?”, răcneau din spatele meu. Pentru o clipă, vatmaniţa a încremenit, dar şi-a revenit repede şi a continuat să-şi menţină poziţia: „Nu plecăm de-aici până când domnul nu coboară!”. Gaz pe foc parcă a pus! Liniştea de-acum câteva minute s-a transformat brusc într-un vacarm. Urlete, înjurături, ameninţări… Un bărbat se ridică de pe scaun, vine glonţ spre ea şi o îmbrânceşte. „Fă! Tu nu înţelegi că io vin de la serviciu? Pe mine să mă duci acasă! Nenorocito!”, zbiară şi ridică palma. „Ce-ai cu omu’ ăsta? Ce făcu? Eşti bolnavă cu capu’! Du-te şi tratează-te”, ţipă o femeie din faţa mea.
Mă uit îngrozită în jurul meu. Dumnezeule, unde am nimerit? La nebuni? O demenţă generală iscată într-un minut! Îl caut cu privirea pe omul din dreapta mea, care până mai-nainte tocase impasibil seminţe de dovleac. Urla şi se zbătea cot la cot cu ceilalţi! Nu-mi vine să cred că nimeni nu-i zice nimic, că nu-i spun să coboare. Din cauza lui, oamenii sunt la un pas să o linşeze pe vatmaniţă. De frică, probabil, femeia cere „întăriri” de la câţiva controlori, care cică vor veni să aplice o amendă tocătorului de seminţe, şi coboară din tramvai. Vocea îi e acoperită de cea a masei de nemulţumiţi isterizaţi. De pe trepte, un tânăr împinge afară nervos, cu piciorul, cojile, o înjură neaoş şi o ameninţă cu pumnul.
**
După aproape zece minute, cât a durat scandalul, au venit şi „întăririle”: câteva femei-controlor… Oamenii nu se calmează la apariţia lor, ci pentru simplul fapt că tramvaiul se pune, în sfârşit, în mişcare. Comentariile şi injuriile printre dinţi continuă, iar femeia din cabină conduce nervoasă. Bine, totuşi, că n-a încasat vreo palmă sau vreun pumn, îmi zic… Cobor la staţia de la Hanul Craioviţei. În faţa mea, trage cele trei plase după el individul cu musca pe căciulă… Amendă n-a primit, eventual a transpirat un pic în zbaterea sa de a-şi susţine punctul de vedere. Că e nevinovat, bineînţeles! „Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”…
În ce lume trăim, oameni buni? Şi când ne-om civiliza, oare?
MAGDA BRATU
Comentarii