Drumul spre Dumnezeu

Ca orice drum, si drumul spre Dumnezeu are un punct de plecare. In cazul meu, punctul de plecare a fost prima mea rugaciune. Aveam 4 ani si suna exact asa: “Doamne, ia-ma si pe mine!!!” Era prima noapte in Oltenia....Mama se ruga in odaia care mirosea strain, se ruga sa ne mearga bine in noua noastra viata, poate era speriata..nu stiu. Eu, o mana de om, aproape adormisem leganata de murmurul rugaciunii ei, cuibarita la caldura langa trupul ei mare . Nu stiu ce idée mi-a sagetat mintea brusc, la pragul dintre veghe si somn......m-am ridicat subit si prima mea rugaciune a tasnit cu forta, cu patima, cu spaima. “Doamne, ia-ma si pe mine!!” .

Rasul molipsitor al mamei mele a a spart in bucati cristaline linistea acelei case din Oltenia. O data cu linistea s-a topit si spaima mea-nu stiu de ce, de unde pana unde, crezusem ca mama se roaga la Dumnezeu sa o ia la EL si pe mine are de gand sa ma lase acolo, in casa aia cu miros strain, in odaia aia care parea nelocuita . Asta a fost prima mea rugaciune . Tot sufletul era gata sa iasa, purtat de aceste cuvinte :”Doamne, ia-ma si pe mine!”. Nu mai vazusem niciodata pe cineva rugandu-se, nici pe mama si nici de Dumnezeu nu-mi vorbise nimeni. Ma intreb si acum de ce nu m-am agatat de mama, de ce n-am rugat-o pe ea sa ma ia, de ce am fost atat de convinsa ca numai EL mi-ar putea implini ruga.......

Mama rade si acum cu aceeasi pofta cand isi aminteste intamplarea asta. Pentru mine insa este momentul in care mintea s-a crapat si a facut loc luminii si frumusetii lui Dumnezeu.

Am auzit mai demult o vorba spusa in gluma de un taran sugubat: Dumnezeu e oltean si tine cu oltenii. Pentru primii ani ai vietii mele, a fost chiar adevarat ! Noaptea, D-zeu si Sf Petru inspectau satul, cercetau casa cu casa si batatura cu batatura. Copii, bunici, grau, stir, magari, meri, rate si struguri..toti si toate eram cercetati de D-zeu peste noapte. Mie imi placea sa adorm zambind, ca sa ii fie drag lui D-zeu de mine cand imi vine randul.

Ascultam povesti in fiecare seara. Cu strigoi, tigani, Sf. Petru, lupul cel rau, spiridusi si zane. Oamenii se adunau la porti vara, in serile lungi si parfumate si povesteau. Dupa masa de seara, asteptam cu infrigurare sa se adune alene lumea la noi la poarta si sa inceapa povestile! Da' cum vin Dumnezeu si Sf petru? Da' pe nea Ion ei l-au luat cu ei? Da' Sf Petru cine e ? Da' de ce vin? Da' cum pleaca inapoi? Da' ei unde se duc? In cer?! Imi plesnea capul. Incepuse sa ma framante asta-cum vin si cum pleaca. Un batran din sat mi-a dat un raspuns care m-a satisfacut: dimineata, la 5, cand se crapa de ziua, din cer coboara o scara fina de matase si Dumnezeu si Sf Petru urca pe ea spre cer. Ghiciti ce faceam eu in zorii zilei-ii pandeam pe bunicii mei care se trezeau devreme si cat se duceau ei la animale prin curte, eu ma invarteam in camasuta mea de noapte, in speranta ca doar doar ii voi surprinde pe cei doi pe scara! Multe dimineti am avut grija asta-sa ma trezesc devreme si sa ma invartesc prin curte pana ameteam bine, doar doar ii voi vedea...
Dragii mei batrani !!! Se gandeau ca o fi vreo noua moda de gimnastica matinala, mi-o face mie placere sa ma invartesc , asa ca au ramas cu gura cascata la micul dejun cand mi-au vazut lacrimile in ochi si buzele stranse de frustrare ca nu am apucat inca sa ii vad pe cei doi vizitatori nocturni. Pofta de mancare si de viata mi-au revenit cand tataie mi-a spus ca dupa ce mananc, imi arata el cum anume sa ma uit, ca e o tehnica, ca nu oricum vezi! In ziua aceea, am invatat sa ma uit printre gene . Particule mici, aurii dansau neobosite in fata ochilor mei, iar fericitea mea era fara margini . L-am iubit pe tataie din tot sufletul pentru ca mi-a aratat cum sa ma uit, am iesit intr-un suflet in ulita ca sa ii invat pe toti copii sa se uite si sa il vada pe Dumnezeu. I-am aliniat pe toti intr-un sant cu musetel si le-am aratat. Pasiunea pentru D-zeu nu mi-a fost impartasita satisfacator de copii, asa ca tot bunicii cu povestile lor au ramas baza.

Intr-o zi nu stiu ce rautate am zis (evident, pe-astea nu mi le amintesc :-)). Bunica mea a dus mana la gura, speriata, evlavioasa si mi-a zis sa-mi retrag cuvintele ca ma bate Dumnezeu. N-am vrut, credeam cu toata taria in ce spusesem si nici frica de Dumnezeu nu-mi era, nu mai auzisem sa bata oameni! M-am burzuluit la ea si i-am spus ca nu cred ca imi face Dumnezeu ceva. Ah, nu? O stii tu pe Florica lu’ Oncea? Ai vazut cum vorbeste? Ete tot asa o prostie spuse ca tine si o batu D-zeu si ii lua gura. Hmmm, ce-i drept vorbea cam chinuit femeia aia . In inima mi se strecurase indoiala. O vreme, grija mea era sa ma postez in fata oglinzii de cateva ori pe zi si sa imi studiez cu atentie gura, silabiseam OOOO-UUUUU-AAAAA-IIIIIII, buuuuun, nu mi-a facut nimic, nu am ramas cu o juma de gura ca femeia aia! Poate Dumnezeu nu ma auzise. Sau poate nu exista si bunicii astia imi spuneau povesti! Mai imi spusesera ei ca ma luasera de la un bulibasa care avea multi copii care mureau de foame....si eu crezusem. Ani de zile a trebuit apoi mama sa ma asigure ca nu sunt pui de tigan si sa ma tina de maneca sa nu o rup la fuga cand vad tigani . (mi-era frica ca ma recunosc si ma iau inapoi la ei).
Daca am vazut ca nu ma poceste, desi il infrunt si sunt rea, am prins curaj-auzi, bre, ii ziceam curajoasa bunicii mele, io cred ca nici nu exista Dumnezeu si tu ma minti! Bunica mea era ingrozita, ma transformasem brusc dintr-un copil credincios si evlavios, intr-un drac care juca sotron si scanda: nu exista Dumnezeu, nu exista Dumnezeu, nu e-xis-taaa Duummnezeuuu.

Am avut o lunga noapte a sufletului, o perioada in care m-am reintors in intuneric. Nimeni nu mi-a mai spus povesti cu Dumnezeu, l-am uitat, nu l-am mai simtit, nu l-am mai chemat, nu l-am mai rugat sa ma ia la el. Ani buni, pana spre adolescenta am parcurs cu ochii inchisi drumul spre EL . De aici incolo…..povestea se complica, se ramifica, se construieste . Inca.

Ceea ce conteaza, e ca acum e prezent in viata mea, am invatat sa il vad peste tot si cand am nevoie de el stiu unde sa il caut : in inima mea.