In unele zile simt ca ma sufoc. Simt ca trebuie sa fac CEVA, dar nu stiu ce. Am multa energie, simt ca CEVA se zbate in mine sa iasa, dar nu ii pot da nastere. Toate se estompeaza atunci-nu mi se mai pare nimic interesant, viata nu mai are sens si existenta mea pare aproape nula, iar ceea ce am facut pana in acel moment, infim. De multe ori plang, frustrata ca nu pot numi acel CEVA. Un zbucium interior si un consum de energie incredibil. De curand insa am descoperit ce anume ma aduce back on track : o calatorie imaginara, un talmes balmes violent de imagini, o multitudine de locuri si senzatii .
Cand ma satur, furtuna din mine se potoleste si eu sunt iar cea de dinainte, senina ca cerul dupa ploaie.
Cu adevarat mintea nu face deosebirea dintre imaginatie si realitate. Cand revin la matca obsinuita, incerc sa gasesc raspunsuri: de unde apare tristetea asta profunda? De ce simt nevoia sa plang? De ce nu mai reusesc sa gasesc vreun sens sau vreun gust ? Cum e posibil sa se estompeze totul atat de rapid –culori, sensuri, gusturi? Ce e acel CEVA care se zbate acolo, de ce simt ca TREBUIE sa fac ceva fara sa stiu si ce?
Mi-ar fi de folos sa aflu ca mai trec si altii prin asa ceva. Tristete fara motiv identificabil, tanjire dupa ceva nestiut si necunoscut, disperare si lacrimi uriase. Poate e numai un mod in care se face curatenie in mine, poate asa ard toate cele ce le adun de la altii, poate asa se manifesta foamea spirituala. Nu stiu.
Calatoria imaginara ma ajuta mult .
Imi inchipui ca sunt la Paris si intr-o zi fac o groaza de lucruri-urc in viteza pe scari pana la ultimul etaj in turnul Eiffel, apoi cobor vertiginos, valuresc iar si iar randurile de oameni care stau cuminti la coada la bilete, apoi imbrac o rochie frumoasa neagra si beau cafea tinand elegant degetul sus pe toarta cestii in compania unor parizieni simandicosi , apoi gust cu pofta branzeturi expuse de taranii din satele de langa paris, apoi trec in zbor pe champs elysees si ating cu degetele subtiri de vant felinarele , apoi conduc un vaporas pe sena si in cele din urma musc cu pofta un croissant cu unt in timp ce ma plimb incantata prin salile bibliotecii pariziene. Parasesc parisul intrebandu-ma oare unde locuieste dora stanescu, sotia lui nichita stanescu…..Calatoria asta dureaza cateva minute in mintea mea. Nu am o forma anume, nu sunt incadrata de timp, pot fi oricine si orice - cand vijelioasa, cand linistita, cand om, cand vant sau ploaie. Orice. Jocul asta de-a calatoria are darul de a ma linisti, imi readuce seninatatea in suflet. Dispar lacrimile si tristetea.
Realitatea mea, cu gusturile, culorile si vocile ei revin . Sau eu ma intorc in realitatea mea.
Nu stiu. Nu conteaza.
Cand ma satur, furtuna din mine se potoleste si eu sunt iar cea de dinainte, senina ca cerul dupa ploaie.
Cu adevarat mintea nu face deosebirea dintre imaginatie si realitate. Cand revin la matca obsinuita, incerc sa gasesc raspunsuri: de unde apare tristetea asta profunda? De ce simt nevoia sa plang? De ce nu mai reusesc sa gasesc vreun sens sau vreun gust ? Cum e posibil sa se estompeze totul atat de rapid –culori, sensuri, gusturi? Ce e acel CEVA care se zbate acolo, de ce simt ca TREBUIE sa fac ceva fara sa stiu si ce?
Mi-ar fi de folos sa aflu ca mai trec si altii prin asa ceva. Tristete fara motiv identificabil, tanjire dupa ceva nestiut si necunoscut, disperare si lacrimi uriase. Poate e numai un mod in care se face curatenie in mine, poate asa ard toate cele ce le adun de la altii, poate asa se manifesta foamea spirituala. Nu stiu.
Calatoria imaginara ma ajuta mult .
Imi inchipui ca sunt la Paris si intr-o zi fac o groaza de lucruri-urc in viteza pe scari pana la ultimul etaj in turnul Eiffel, apoi cobor vertiginos, valuresc iar si iar randurile de oameni care stau cuminti la coada la bilete, apoi imbrac o rochie frumoasa neagra si beau cafea tinand elegant degetul sus pe toarta cestii in compania unor parizieni simandicosi , apoi gust cu pofta branzeturi expuse de taranii din satele de langa paris, apoi trec in zbor pe champs elysees si ating cu degetele subtiri de vant felinarele , apoi conduc un vaporas pe sena si in cele din urma musc cu pofta un croissant cu unt in timp ce ma plimb incantata prin salile bibliotecii pariziene. Parasesc parisul intrebandu-ma oare unde locuieste dora stanescu, sotia lui nichita stanescu…..Calatoria asta dureaza cateva minute in mintea mea. Nu am o forma anume, nu sunt incadrata de timp, pot fi oricine si orice - cand vijelioasa, cand linistita, cand om, cand vant sau ploaie. Orice. Jocul asta de-a calatoria are darul de a ma linisti, imi readuce seninatatea in suflet. Dispar lacrimile si tristetea.
Realitatea mea, cu gusturile, culorile si vocile ei revin . Sau eu ma intorc in realitatea mea.
Nu stiu. Nu conteaza.
Comentarii
Calatoriile astea imaginare sunt evadarea noastra din cotidian, o metoda de a sari din tiparul zilelor deja inradacinat in cei care lucreaza mult... inchizi ochii, si esti in alta parte... Tu, cu Tine. Facand ceva ce-ti place, si asta iti aduce calmul... e o reteta veche pe care o folosesc si eu :) Mi-a placut mult ce-a descris Adelaida. Asa sunt eu... un suflet al naturii :) Poate de aceea ma simt asa lejer? Decat "cimente", prefer cu mare placere mirosul ierbii, sunetul si calmul pe care-l rasfrange natura asupra spiritului nostru.. da.
Visand cu ochii deschisi ar zice unii.. dar de fapt... nu fac decat sa ma las purtat de valurile imaginatiei...
Suntem crazy ca mai putem visa? Accept cu cea mai mare placere etichetarea asta :) Crazy crazy. Dar.. ma simt tare bine.
Iar... acel CEVA, pentru mine e o reactie instinctuala la ceva nedrept, de obicei. De ce mi-o venit in cap Don Quijote? Nush. ii cam tarliu :)
Uhm, urarea mea: Sa te trezesti cu soarele'n priviri fiecare dimineata, si sa adormi zambind. Chiar de e de la un vis cu ochii deschisi :)
Nu-ti dau o reteta...iti dau solutia ! Timp de trei zile, dimineata la ora 03:00 trezeste-te si mananca o legatura de patrunjel, executa trei matanii si apoi culca-te la loc.
La ora 4:30 trezeste-te la fel si mananca un mar. Apoi...intinde-ti putin urechile in sus si mergi din nou la somn.
La ora 06:47 trezeste-te din nou si incearca sa-ti amintesti ce-ai simtit intre cele trei reprize de somn. asa este si cu viata...cauti ceea ce nu stii ca vrei sa gasesti !
uratanie ! nu te mai iubesc daca nu executi reteta de reglare a ego-ului !
:)
Raspunsul: ceea ce 'trebuie' sa visam cu ochii deschisi, sa vedem de cum deschidem ochii dimineata. Hehe.
Cred ca fiecare are o fantana a lui, fantana in care mai cadem periodic. Cand ajungem la fund este rece, umed si intuneric, suntem singuri cu noi insine. Nu ne place. Ceva din sufletul nostru vrea sa iasa afara! Atunci incepem sa cautam si de cele mai multe ori gasim izvorul cu apa limpede (telul si bucuria pentru urmatoarea etapa). Izvorul acesta ne ridica la suprafata si de fiecare data cand bem din el ne refacem fortele pentru a trai in lumea vie, lumea de langa noi. Pentru tine, ca si pentru mine si, dupa cum vad din comentarii, pentru multa lume, izvorul este visul si imaginatia, dorinta si nevoia de a fi noi insine in viata noastra. Nu cred ca avem nevoie de explicatii, lamuriri, diagnostic psihologic:) asupra acestor lucruri. Cred ca aceste lucruri le traim, fac parte din noi si din viata noastra si tot in noi ne gasim resursele necesare sa mergem mai departe. Eu ma minunez de multe ori de cat de frumos si bine a facut Dumnezeu lumea si omul, cum toate au in ele tot ceea ce le este necesar pentru a evolua, un strop de credinta in El si in noi-atat avem nevoie!
Este o vorba frumosa (nu mai stiu cine a spus-o): "Ca sa te poti inalta, trebuie mai intai sa ajungi jos, altfel nu o sa sti de unde sa masori cat de sus te-ai inaltat!"
Cred ca era budist, dar nu conteaza religia, ci experienta traita!
Trebuie sa-l ascultam pe copilul care am fost candva si care inca exista in noi. Copilul acesta intelege momentele magice. Putem sa-i inabusim plansul, dar niciodata nu i-l putem reduce la tacere.
Copilul acela care am fost candva contiuna sa fie prezent. Fericiti fie copii caci a lor este Imparatia cerurilor.
Daca nu ne nastem inca o data, daca nu reincepem sa privim viata cu inocenta si entuziasmul copilariei, nu mai are nici un sens sa traim mai departe.
Exista multe moduri de a te sinucide.Cei care incearca sa-si sinucida trupul incalce legea lui Dumnezeu. Cei care incearca sa-si ucida sufleul incalca si ei legea lui Dumnezeu, chiar daca crima lor sare mai putin in ochii oamenilor.
Sa dam atentie celor spuse de copilul pe care il mai adapostim in inima. Sa nu ne rusinam de el. Sa nu-l lasam prada fricii, deoarece copilul acesta e singur si nu este aproape niciodata auzit.
Trebuie sa-i ingaduim ca uneori sa ne tina el haturile existentei. Copilul acesta stie ca fiecare zi e diferita de celelalte.
Sa facem astfel incat sa se simta din nou iubit. Trebuie sa-l facem sa se simta bine- chiar daca ar insemna sa actionam altfel decat suntem obisnuiti, chiar daca asta ar parea ca o sminteala in ochii celorlalti.
Amintiti-va ca intelepciunea oamenilor este nebunie in fata lui Dumnezeu. Daca-i vom da ascultare copilului pe care-l purtam in suflet ochii nostri vor incepe sa straluceasca. Daca nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contacut cu viata.”
Paulo Coelho - La raul Piedra am sezut si am plans