Umbrele vinovatiei

M-am confruntat rar cu sentimentele de vinovatie. Nu suport sa fiu torturata sau paralizata, asa ca daca simt ca inmugureste in sufletul si mintea mea, iau masuri. Oricum, intensitatea la care i-am permis sa pulseze in mine in ultima vreme a fost mica spre medie. M-am simtit vinovata de ex. ca imi abordez unii prieteni numai cand am nevoie de ajutor sau ca nu o sun pe mama in fiecare sambata asa cum m-a obligat sa promit sau ca trec sub tacere unele lucruri care i-ar putea rani pe cei din jur sau, vinovata fata de mine, ca nu sunt onesta pana la capat cu mine si prefer sa aman unele lucruri sau sa le evit. Ne pricepem toti la asta. Nu sunt lucruri grave si de regula le repar rapid, ca sa nu apuce sa dospeasca in mine sentimentul de vinovatie si toate gandurile sa roiasca apoi in jurul lui.
Prima oara in viata mea cand am fost in ghearele crispate ale vinovatiei a fost in copilarie. Parintii mei divortasera, tribunalul ma incredintase mamei, care m-a luat cu ea In Oltenia, in noua noastra casa. Tatal meu nu s-a putut impaca cu decizia asta, asa ca m-a rapit cu ajutorul unui coleg de servici. Aveam 4 ani si pe drum, in masina am invatat sa injur cu sete oltenii. In paranteza fie spus, dupa ce s-a mai racorit tatal meu, s-a speriat de ce era la gura mea si m-a invatat sa nu mai injur ca nu ii sta bine unei fetite frumoase. N-am mai injurat niciodata. Cateva sute de km de injuraturi mi-au ajuns . Pana acum cel putin :-P

Ca sa nu fiu gasita de olteni, mi-am petrecut aproape un an din viata ascunsa pe la diversi prieteni de-ai tatalui meu. Unul, care il si ajutase sa ma rapeasca de la bunicii olteni, avea patru baieti. Daca tata nu venea sa ma vada intr-o seara (si nu putea veni zilnic, ca batea la ochi), imi spunea ca ma face fetita lui, ca el nu are fetite . Asta ca asta, nu ma speria asa tare, baietii lui se purtau frumos cu mine, insa, la un moment dat, a gasit alta amenintare: nu mananci tot, chemam oltenii (punea chiar mana pe telefon), nu te duci la culcare, vin oltenii….Si uite asa, au ajuns oltenii un bau-bau cu mai multe capete. Si tatal meu a adoptat povestea asta cu oltenii pentru ca tinea de minune la mine si de cate ori imi schimba de ex. locatia, imi spunea ca ne mutam sa nu ne gasesca oltenii.

Evident ca mama si militia de atunci m-au gasit dupa un timp si m-au readus in Oltenia. In Oltenia era mult soare si bine, mirosea a paine in test si oamenii ma iubeau mult, dar eu eram abatuta si speriata. Eram prizoniera sentimentului de vinovatie. Gresisem grav fata de tatal meu, facusem ceva ce nu trebuia, altfel cum se explica ca m-au gasit oltenii??! La olteni era bine, lucru care facea ca lucrurile sa fie si mai confuze, contradictorii. Si uite asa, o biata minte de copil se zbatea incercand sa inteleaga legile si lumea celor mari. Vinovatia imi umbrea bucuria de a fi cu mama, de a ma juca cu pofta, de a zburda cu alti copii. Nu gaseam ce am facut rau de am ajuns acolo si asta ma intrista profund. Mai era si dorul de tatal meu...Si atunci a avut loc a doua rapire. De data asta, "eroina" a fost mama, ea m-a rapit din chingile vinovatiei si mi-a redat linistea. A vorbit cu mine asa cum vorbesti cu un om mare, m-a asigurat ca nu am gresit cu nimic si ca tuturor celor pe la care am stat le e dor de mine, da' nu tristuta si necajita. Incet incet, am prins incredere in ce spunea si mi-am revenit.

N-am uitat niciodata cat de rau e sa te simti vinovat si sa suferi, asa ca am evitat mereu sa ajung sau sa ii las pe altii sa ma conduca catre acest sentiment.

Onestitatea fata de tine si de altii, un motto de genul : fa cat de bine poti orice ai face sau nu lucra ca pentru oameni, ci ca pentru dumnezeu, pacea interioara si intentiile curate sunt lucrurile care ma tin departe de umbrele vinovatiei.