Suferinta in tacere

Mama avea o colega tanara, o blonda ca o zana cu parul lung. Mi se parea atat de frumoasa ! Intr-o zi am auzit-o spunandu-i mamei mele ca o inhib, ca am o privire atat de serioasa si de profunda, ca nu stie ce sa faca cand ma uit la ea. Nu mai imi amintesc ce i-a raspuns mama, stiu ca aproape m-am frant de durere. Oare aveam efectul asta si asupra altora? M-am urcat pe cosul de rufe si m-am privit in oglinda de la baie. Doi ochi mari seriosi, tristi, un hau de suferinta. Aproape ca mi-au dat lacrimile. De mila mea, de mila tristetilor lumii adunate in ochii mei.
Din ziua aceea, am invatat sa imi aduc bucurie in ochi, sa cresc nivelul bucuriei in mine, pana se reflecta in scanteieri de luminite in ochi. Si azi recurg la trucul asta cand sunt trista. Si scanteierile din ochi se duc si in suflet, aproape automat, acum, dupa atatia ani de exercitiu, si il lumineaza si insenineaza.

Alta amintire….pe holul unei clinici, ma durea burtica tare. Stateam cuminte, cu suferinta inscrisa pe obraji. Pe alt scaun, un copil urla si se zbatea in mainile mamei lui, care incerca sa il mangaie.
Atunci am aflat ca exista cel putin doua moduri de a suferi: zgomotos, tare sau in tacere, linistit, interiorizat.
Dureri de tot felul….fizice sau sufletesti. Unii sufera in tacere, altii zgomotos. In preajma mea sunt multi oameni care sufera in tacere. Si eu sufar la fel, numai sub privirea scrutatoare a celor care ma cunosc bine se rupe zagazul din spatele ochilor si lacrimile se rostogolesc afara.

Se spune ca durerile mici vorbesc, cele mari tac. Oare? Am vazut oameni care urla din rarunchi, se zbat, isi dau foc, se inrosesc violent si vorbesc inghitindu-si lacrimile-toate astea sunt semne ale unei suferinte care le-a rapit linistea. Altii, sub povara suferintei, se micsoreaza brusc si merg timid prin viata, protejandu-si cu mainele goale sufletul ca o coaja de ou goala. Suferinta in tacere are in ea noblete, arata o asumare a responsabilitatii, arata dorinta suferindului de a nu adauga la uratenia lumii lacrimile lui, dar pe de alta parte, erodeaza, sapa, roade si distruge tot ce intalneste in cale: bucati mari de suflet, bucurii de tot felul care se sting in intunericul durerii, prietenii.
De cate ori ma doare ceva, spun. Plang. Scriu. Ma lupt sa ma scutur de durere sau sa o transform.
Nu ma doare nimic acum, nu va faceti griji, am ales subiectul asta pentru ca in ultima vreme multi prieteni de-ai mei se deschid in fata mea. O intrebare si o privire de-a mea actioneaza ca o lama de cutit care deschide ranile.
Dragii mei, ca sa se vindece, trebuie curatat acolo, trebuie lasat puroiul sa curga, trebuie topite si planse toate lacrimile cristalizate inauntru, trebuie sa uram din suflet durerea si sa tanjim cu ardoare dupa starea de armonie si bine, dupa bucurie si veselie asa cum tanjim dupa o gura de aer cand stam cu capul in apa. Numai atunci o sa ne vindecam. Spun asta pentru ca unora incepe sa li se para dulce gustul suferintei, incep sa se identifice cu ea . Ei sunt cel mai greu de vindecat, pentru ca au uitat cum e sa vibrezi de fericire. Sau poate nu au stiut niciodata.