Jurnal de duminica

Duminica , inainte cu putin de pranz. Mananc cu pofta. Mie mai mi-e foame, anunt cu gura plina. Bine, dar nici n-ai terminat tot din farfurie! Stiu, ma incrunt, dar mie mai imi e foame. In fata mea, doi barbati-prieteni imi zambesc cu drag. Amandoi fumeaza. Unul bea cola, celalalt o bere neagra.

Unul se uita dupa chelnerita. Comand o portie de cartofi la cuptor cu mozzarella si salata. Cand sunt fericita, mananc mult. Sau poate nu mult, nici acum n-am razbit tot, insa cu pofta. Li se face foame tuturor din jur .

Ma simt libera. Probez sapca unuia si intreb ca in copilarie: sunt frumoasa? Intotdeauna! Cea mai frumoasa, nu frumoasa! raspund amandoi, aproape simultan. Radiez. Fiica a Evei, fiica a Evei.….
Cu ei doi, imi permit sa ma alint. Amandoi ma tin de mana cand traversam vreo strada. Sunt toata acolo, in cele doua palme, incercand sa gandesc/simt cate ceva despre fiecare mana-ferma, aspra, puternica sau delicata, mai calda sau mai racoroasa. Ei oare ce gandesc despre mainile mele?

Stiati ca mi le pot raci la comanda? Ieri, o fata mi-a spus : ce ciudata esti ! Ciudat e doar faptul ca nu reusesc sa invat pe nimeni sa faca asta.

Din nou, intre ei, prin centrul vechi al Bucurestiului. Pe stradute linistite, ne imprastiem sa ne zgaim in vitrine: unul e atras de un magazin cu obiecte din fier forjat, celalalt e absorbit in contemplarea unor timbre, iar eu defilez in imaginatie infasurata intr-un sal vintage, cu o geanta hippie pe umar. Pacat ca e inchis. Ne moleseste caldura, energia acumulata in sala se mai risipeste. E timpul sa mergem spre casa. Baietilor le e un pic somn, cred ca au preluat oboseala mea. Mie mi-e doar cald. Redevin lucida si revad cele 45 de minute din workshop-ul de la Sala Palatului. Fete zambitoare, ancore pozitive, ochi stralucitori, rasete, povesti, oamenii sunt purtatorii atator povesti, este incredibil-carti care umbla deschise pe strada, asta sunt oamenii!

Imi place sa ii fac sa rada. Daca cineva rade, sunt in stare sa ma transform intr-un clovn ca sa ii starnesc iar si iar rasul.

Tema nu a fost de ras, am vorbit despre esecuri. Despre gestionarea lor mai ales. Nimic pretentios, filozofic, psihologic sau mai stiu eu cum. O invitatie ludica la auto-analiza si onestitate. Un indemn pentru cei ezitanti. Un strop de curaj si de energie. Mai ales energie. Ma intristeaza oamenii care renunta, care se victimizeaza la infinit, care nu stiu cate pot face. Care nu stiu ca sta in puterea lor sa mearga mai departe. Care nu stiu sa isi spuna povesti. Care nu zambesc cu intelepciune experientelor de tot felul. Fie ele si rele, pentru ca cele rele, asa cum mi-a spun un tanar azi in sala, iti arata cu precizie slabiciunile. Iti ofera sansa sa devii mai bun, mai destept, mai puternic. Un neamt m-a intrebat unde ma vad peste cinci ani. Clasica intrebare. I-am raspuns surazand ca nu am habar unde voi fi, dar cu siguranta, voi fi mai desteapta, mai bogata, mai frumoasa, mai rafinata ...Nu am indoieli in privinta asta. Cazuse pe ganduri. Cum? m-a mai intrebat, sperand poate sa auda :“lucrand aici“. Din greseala in greseala, experimentand, i-am zambit. S-a uitat din nou la mine, de data asta cu o privire clara, de parca abia atunci ma vedea cu adevarat.

Oameni frumosi, pe dinauntru si pe dinafara. Fara exagerare. Chiar mi-am exprimat uimirea asta dupa curs si mi s-a raspuns: dupa suflet. Dai iubire si frumusete si ea se reflecta in ceilalti si ti se intoarce. Te-ai vazut in oglinda. La ce te asteptai ?
Sincer? Ma asteptam sa nu vina nimeni. Decat poate cei doi trei prieteni care s-au anuntat. Au veni cam 50 si ceva, judecand dupa biletelele cu mesaje ramase in vasul rosu.

Am terminat Scafandrul si fluturele, am mai citit cateva pagini din Sapunul lui Leopold Bloom, de Nora Iuga (nu merge azi) si am inceput Masurarea lumii, de Daniel Kehlmann. Printre randuri, mai imi zboara mintea la Sala Palatului si la energia plina de iubire pe care am simtit-o azi acolo.
Sper ca a simtit-o toata lumea, ca nu mi s-a parut.