Greierele cu vioara iar e sub fereastra mea. Azi l-am vazut mai bine, un om micut, plapand, in varsta, cu o camasa si o cravata ponosite...Se uita in gol cand canta cantecelele alea, firicele de tristete. De cate ori canta, pur si simplu toata atentia mea e concentrata acolo, la sunetele lui, pe care le caut si le decupez chiar si in galagia produsa de trecatori, scutere si masini, ma agat de ele ca de niste franghii mladioase si subtiri, ca sa scot din fantana sufletului lacrimi neplanse inca. Apropo de asta, am citit undeva ca celulita tocmai asta inseamna, in plan subtil, lacrimi neplanse! HA!