Pofta de mancare

In copilarie, obisnuiam sa traiesc cu ras si cu aer. Cel putin asa raspundea mama celor care intrebau uimiti din ce traiesc (la cativa ani, deja detineam o lunga lista de alimente pe care nu le mancam deloc, cum ar fi de exemplu rosiile, ceapa, usturoiul, vinetele si multe altele). Nu le mananc nici astazi, dar asta este alta poveste. 

Desi doctorii ma gaseau vioaie si dezghetata, ceea ce insemna ca totusi rasul si aerul sunt cat se poate de hranitoare, mama nu parea convinsa, motiv pentru care ma obliga zilnic sa inghit mici sapunuri odioase numite Cavit (da, stiu, unora dintre voi chiar v-au placut), untura de peste (o vedeam in tuburile alea gen pasta de dinti inca de cand paseam in magazinul alimentar), vitamine aduse de la sarbi, propolis si multe altele, care mai de care mai imposibile. Sincer, cred ca unele amestecuri facute in casa le-am uitat pur si simplu, ca masura de protectie! 

N-am uitat-o insa pe d-na Gabor, vecina noastra, de la care mama afla tot felul de leacuri dracesti menite sa imi sporeasca pofta de mancare ! Numai cand ii auzeam numele si mi se lipea stomacul de spate de oroare si frica ! M-am bucurat foarte tare cand i-a fugit papagalul pe usita uitata deschisa si desi l-au cautat prin cartier toti, inclusiv parintii mei, eu m-am rugat pentru libertatea lui! (prima oara cand marturisesc. Nu l-au mai gasit, insa, ma rog, si asta e alta poveste).

Intr-o sambata dimineata, ma debarca ai mei la bunici. Timpul trece repede si mama uita sa ii explice bunicii mele ce medicamente si leacuri trebuie sa ingurgitez zilnic. Seara, bunica gaseste in bagajul meu si punguta cu vitamine, Cavit, glucoza si altele asemenea si intra in panica. Mana pe fruntea mea, masaj febril la incheietura mainii: "Ce e maica cu astea? Aoleuuu, Ioane, du-te-n sat si suna la telefon, ii bolnavioara copchila asta si muma-sa uita sa ne zica ce sa ii dam!” Tataie era deja drepti si gata sa iasa pe usa, noroc cu mine, ca mi-a venit o idee geniala si l-am scapat de un drum. Zambesc si o pup pe mamaie cu drag: "Bre, astea sunt pentru tine, ti le-a luat mama tie, da a uitat sa iti zica!" Mamaie s-a inrosit de emotie. “ Sa dea Dumnezeu asa nora ca a mea la toate fomeile! Cum s-a gandit ea, pupa-i-as talpili ei!!”

Sunt cat se poate de emotionata asa ca nu mai zic nimic, ii mangai doar mana zbarcita si ii zambesc bucuroasa. Desface punga, da cu ochii de sumedenia de orori si intra in panica. “Aoleu, Ioane, sa suni totusi sa ne zica muma-sa cum sa iau astea! “

"Stiu eu", sar repede sa scap de noua amenintare. "Uite, asta se ia asa, asta se ia asa" si le scot pe toate din punga si i le insir. Bunicii mele ii stralucesc ochii. Cand termin prezentarea, oftez usurata, numai ca ea iar se da de ceasul mortii ca n-a tinut minte, apoi chiar incepe sa planga ca au lasat-o toate, si ochii, si mintea si picioariliiii!! Cat pe ce sa ma pierd iar cu firea, insa ideea salvatoare pica la timp: "lasa, mamaie, stiu eu si am grija sa le iei in fiecare zi , bine?" O imbratisez cu drag si ne pregatim de culcare. Eu imaginandu-mi cum ii dau zilnic medicamentele mele, deh, aveam si eu o grija, ea inca suspinand usor dupa tineretea ei pierduta.

De a doua zi, am inceput administrarea leacurilor. I le dadeam cu sfintenie inainte de orele mesei, asteptam rabdatoare sa le inghita pe toate, ma strambam o data cu ea dupa ce inghitea si lingura cu untura de peste. Compasiunea mea nu avea margini.

Dupa nici o saptamana, bunica mea prinsese aripi, ca sa zic asa. Capatase culoare in obraji, isi lega basmaua nu sub barbie, ca de obicei, ci in spate, lucru care ii dadea un aer tineresc, muncea cat doi, manca cu pofta la masa si chiar bea cate un paharel de tuica sau de vin rosu. Si eu si tataie traiam cat se poate de fericiti, scaldati de noua ei energie si pofta de viata. Simtea si ea ca a prins aripi, asa ca din cand mai o pomenea pe mama, nora ei cea noua, care era brusc „painea lui dumnezeu“.

Au trecut doua saptamani fericite si iata-ne deschizand portile ca sa intre tata cu masina in curte. Mama se da jos, usor uimita ca nu ma reped in bratele ei, ca de obicei. In schimb, cu bratele intinse spre ea, se duce bunica-mea, inlacrimata toata de s-a speriat maica-mea : “sa-ti dea Dumnezeu sanatate, fata mea! Pupa-ti-as talpili tale, cum stiusi tu ce sa-mi dai sa ma fac bine! Ca daca nu erai tu si copchila asta, acu ma gaseati la cimitir…..” si da-i si plangi.

Mama deja parea pierduta, se uita disperata la tata, asteptand ajutor, intrebandu-se daca femeia asta, careia ma lasase in grija, nu cumva era nebuna! Eu urmaream incordata scena, asteptam deznodamantul final….Tata a rezolvat repede cu o intrebare directa: "Ce tot spui, bre, acolo?" Si iata, bunica mea povesteste ce grija am avut eu de ea, cum am stiut eu sa ii dau medicamentele si mai ales ce bine, dar ce bine, se simte ea de cand le-a luat, de o deoache lumea prin sat de bine ce ii merge!! Chipul mamei mele se intuneca pe masura ce lumina intelegerii ii lumina mintea…...

Am auzit doar Andreea! scurt si aspru. In acelasi timp, m-a strigat si tata, dar binedispus si amuzat, asa ca am ales sa fug la el. Am stat o juma' de zi cu bratul lui peste umerii lui, pana s-a calmat mama si a fost capabila sa vada si ea cat de bine ne-a mers pana la urma si mie si bunicii! Amandoua, zicea tata, eram mai rotofeie si mai rosii in obraji. Ce daca nu luasem pastilele alea, viata la tara si joaca in aer liber facusera minuni si pentru mine, pleda el si eu il aprobam incantata. "Chiar asa, mami, de ce te superi atata, mamaie acum te iubeste mai mult, nu vezi?!"

La argumentul asta, am furat o palma scurta, pentru restul am fost iertata.