Lumină tăcută

Se făcea că adunăm cu un fel de ciubăr din lemn lumina aurie ca mierea, lumina de octombrie. Scufundăm ciubărul în lumină, îl umpleam bine și apoi îl vărsăm într-un sac brodat, că cel cu care colindam de sărbători când eram mică. Pe măsură ce adunăm lumina, se făcea întuneric, dar nu-mi era teamă. Ultimul ciubăr de lumină voiam să îl păstrez să îmi luminez cărarea spre casă. Și cu încă unul, mă voi îmbăia acasă. Gândul la baia de lumină mi-a umplut sufletul de bine.

Restul, la păstrare, în cămară, pentru serile reci de iarnă.

Ce vis….De când m-am trezit, studiez lumina. În camera mea sălășluiește o lumină tăcută. Am fost plecată mult timp, așa că totul aici a amuțit în semiîntuneric. Afară, lumina este rece ca lama de sabie. Chipul meu are o lumină ușor obosită. 

Mă gândesc la ciubărul de lumină cu care visam să mă îmbăiez. Închid ochii și răstorn vasul cu lumina călduță, aurie, peste creștetul capului. Unde blânzi și aurii se revărsă în mine. În scurt timp, pielea mea arămie strălucește. Părul este moale, de culoarea castanelor, iar ochii au o lumină caldă, de femeie îndrăgostită.

Beau un ceai de mușețel cu miere și lămâie. 

Poate să vină iarna, am lumina stocată în toate celulele mele. 

Și în cămara mea, pentru că în vis am grijă să fac stocuri de lumină tăcută, de toamna aurie.