La primele antrenamente de aikido am exersat exclusiv cazaturile. Apoi, cazaturile au facut parte integranta din fiecare antrenament la care am fost.
Le spuneam „tumbe”, pentru ca habar n-aveam ca exista o tehnica anume de a cadea....si pentru ca eu chiar asta faceam-tumbe care imi invineteau ba un umar, ba un deget, care imi zgaltaiau creierii in cap sau imi intepeneau gatul pentru vreo saptamana. Intr-o zi, dupa un plonjon cu aplomb pe saltea-atata aplomb de nu mai ma puteam ridica, senseiul m-a intrebat : cu ce parte a corpului ai atins salteaua prima data? Ha?! Repetati intrebarea. Abia imi aminteam cum ma chema si ce cautam de fapt la aikido,....darmite „cu ce parte a corpului am atins prima data salteaua !”.Sufletul meu era in tavan si se uita siderat de acolo la bietul meu trup chinuit, asa aveam senzatia atunci... Cu atat mai dureroasa cazatura, cu cat la capitolul curaj stateam bine, la tehnica insa ....
Intrebarea senseiului a facut insa o mica taietura luminoasa in bezna : insemna ca scopul era sa reusesc sa raman constienta in fiecare clipa. Asa am invatat treptat sa cad : barbia trebuie pozitionata adanc in piept, ca sa nu mai mi se zgaltaie creierii la impactul cu solul, bratele arc de cerc, ca sa ma rostogolesc rotund etc.
Mi-a mai spus atunci ce am facut bine si ce am gresit si am invatat ca in orice esec, oricat de dureros, exista si o parte care poate fi perfecta . De asemenea, la finele antrenamentului, mi-a spus ca apreciaza ca am curaj si ca nu tremur inainte de a executa un exercitiu. (eu tremuram, dar pe dinauntru, iar curajul meu era o combinatie de inconstienta si disperare si o doza mica de placere masochista, dar ramane intre noi )
In viata de zi cu zi, putini invatam sa cadem. Putini dintre noi sunt crescuti sa inteleaga si sa recunoasca ca a cadea face parte din mersul lucrurilor. Ca exista un echilibru, un ciclu natural : sus, jos, iarna, vara, cald, rece, bine, rau.
Unii sunt pregatiti inca din scutece pentru esec, pentru nesansa, pentru o viata traita modest, economicos , in asteptare si amanare. Ei sunt cei care au auzit toata viata lucruri ca : intinde-te cat ti-e plapuma, nu te uiti la tine, cin’ te crezi? , nu ai tu nas de.., stai in banca ta, zi merci ca muncesti si tu undeva etc.
Altii sunt educati in extrema cealalta: ne faci de ras, nu gresi, nu plange, du mai departe mostenirea, fii demn de numele pe care el porti, fii cel mai bun, numai locul intai e bun pentru tine, numai prostii gresesc etc. Ei vor suferi enorm la fiecare esec, oricat de mic, pentru ca ii vor exarceba importanta.
Toti experimentam dupa un esec, intr-un grad de intensitate mai mare sau mai mic, stari ca : demotivare, frustrare, durere in suflet, lacrimi in ochi, nod in gat, senzatia de prabusire in interior.
Ce face diferenta intre cei care stiu sa cada si cei care nu au invatat niciodata este timpul petrecut jelind. Atitudinea aleasa. Unii merg mai departe, pe alta cale daca e nevoie, altii se blocheaza si se resemneaza.
Sa inveti sa gestionezi esecul si sa il valorifici presupune antrenament mental, o anumita constructie interioara, un grad de detasare, flexibilitate, tact, capacitate de resetare rapida a asteptarilor, pofta de viata si energie, intelepciune.
Din punctul meu de vedere, as vorbi despre esec doar daca nu as avea nimic de invatat din experienta respectiva. Si cand spun nimic sa fiu onesta. Altfel, esecul este doar o alta oportunitate de a ma cunoaste mai bine, de a-i cunoaste pe ceilalti, de a afla direct si nemijlocit ce merge si ce nu si de a gasi sau inventa noi abordari.
Pentru ca impartasesc opinia lui W. Churchill care spunea : „succesul este capacitatea de a trece de la un esec la altul fara sa-ti pierzi entuziasmul” si pentru ca respect avertismentul lui Beverly Sills :„ e posibil sa fii dezamagit daca nu reusesti, dar esti pierdut daca nici macar nu incerci”.
La acestea se adauga lucrurile pe care le-am auzit acasa in copilarie : nu e niciodata dracul atat de negru, se intampla si la case mai mari, un sut in fund e un pas inainte, ce nu te omoara, te face mai puternica, are Dumnezeu grija si de barza chioara, nu au altii patru maini si doua capete, apa trece, pietrele raman etc.
Sper sa reusesc sa ii transmit si fiului meu, candva, aceasta atitudine.
Le spuneam „tumbe”, pentru ca habar n-aveam ca exista o tehnica anume de a cadea....si pentru ca eu chiar asta faceam-tumbe care imi invineteau ba un umar, ba un deget, care imi zgaltaiau creierii in cap sau imi intepeneau gatul pentru vreo saptamana. Intr-o zi, dupa un plonjon cu aplomb pe saltea-atata aplomb de nu mai ma puteam ridica, senseiul m-a intrebat : cu ce parte a corpului ai atins salteaua prima data? Ha?! Repetati intrebarea. Abia imi aminteam cum ma chema si ce cautam de fapt la aikido,....darmite „cu ce parte a corpului am atins prima data salteaua !”.Sufletul meu era in tavan si se uita siderat de acolo la bietul meu trup chinuit, asa aveam senzatia atunci... Cu atat mai dureroasa cazatura, cu cat la capitolul curaj stateam bine, la tehnica insa ....
Intrebarea senseiului a facut insa o mica taietura luminoasa in bezna : insemna ca scopul era sa reusesc sa raman constienta in fiecare clipa. Asa am invatat treptat sa cad : barbia trebuie pozitionata adanc in piept, ca sa nu mai mi se zgaltaie creierii la impactul cu solul, bratele arc de cerc, ca sa ma rostogolesc rotund etc.
Mi-a mai spus atunci ce am facut bine si ce am gresit si am invatat ca in orice esec, oricat de dureros, exista si o parte care poate fi perfecta . De asemenea, la finele antrenamentului, mi-a spus ca apreciaza ca am curaj si ca nu tremur inainte de a executa un exercitiu. (eu tremuram, dar pe dinauntru, iar curajul meu era o combinatie de inconstienta si disperare si o doza mica de placere masochista, dar ramane intre noi )
In viata de zi cu zi, putini invatam sa cadem. Putini dintre noi sunt crescuti sa inteleaga si sa recunoasca ca a cadea face parte din mersul lucrurilor. Ca exista un echilibru, un ciclu natural : sus, jos, iarna, vara, cald, rece, bine, rau.
Unii sunt pregatiti inca din scutece pentru esec, pentru nesansa, pentru o viata traita modest, economicos , in asteptare si amanare. Ei sunt cei care au auzit toata viata lucruri ca : intinde-te cat ti-e plapuma, nu te uiti la tine, cin’ te crezi? , nu ai tu nas de.., stai in banca ta, zi merci ca muncesti si tu undeva etc.
Altii sunt educati in extrema cealalta: ne faci de ras, nu gresi, nu plange, du mai departe mostenirea, fii demn de numele pe care el porti, fii cel mai bun, numai locul intai e bun pentru tine, numai prostii gresesc etc. Ei vor suferi enorm la fiecare esec, oricat de mic, pentru ca ii vor exarceba importanta.
Toti experimentam dupa un esec, intr-un grad de intensitate mai mare sau mai mic, stari ca : demotivare, frustrare, durere in suflet, lacrimi in ochi, nod in gat, senzatia de prabusire in interior.
Ce face diferenta intre cei care stiu sa cada si cei care nu au invatat niciodata este timpul petrecut jelind. Atitudinea aleasa. Unii merg mai departe, pe alta cale daca e nevoie, altii se blocheaza si se resemneaza.
Sa inveti sa gestionezi esecul si sa il valorifici presupune antrenament mental, o anumita constructie interioara, un grad de detasare, flexibilitate, tact, capacitate de resetare rapida a asteptarilor, pofta de viata si energie, intelepciune.
Din punctul meu de vedere, as vorbi despre esec doar daca nu as avea nimic de invatat din experienta respectiva. Si cand spun nimic sa fiu onesta. Altfel, esecul este doar o alta oportunitate de a ma cunoaste mai bine, de a-i cunoaste pe ceilalti, de a afla direct si nemijlocit ce merge si ce nu si de a gasi sau inventa noi abordari.
Pentru ca impartasesc opinia lui W. Churchill care spunea : „succesul este capacitatea de a trece de la un esec la altul fara sa-ti pierzi entuziasmul” si pentru ca respect avertismentul lui Beverly Sills :„ e posibil sa fii dezamagit daca nu reusesti, dar esti pierdut daca nici macar nu incerci”.
La acestea se adauga lucrurile pe care le-am auzit acasa in copilarie : nu e niciodata dracul atat de negru, se intampla si la case mai mari, un sut in fund e un pas inainte, ce nu te omoara, te face mai puternica, are Dumnezeu grija si de barza chioara, nu au altii patru maini si doua capete, apa trece, pietrele raman etc.
Sper sa reusesc sa ii transmit si fiului meu, candva, aceasta atitudine.
Comentarii
@Multumesc, ma bucur mult! Mai treci!
Noi suntem martorii caderilor altora...Este omeneste si nu e nicio rusine. Important cred ca este sa recunoastem, intai pentru noi, starea in care suntem si apoi, ori sa lasam putin timp sa treaca, sa se mai estompeze durerea, ori sa cerem ajutor. De cele mai multe ori, oamenilor din jurul nostru le place sa ajute, sa fie mai buni..