Curăţenie de primăvară . Răni.

Ce mă face să plâng uşor:

Gândul la un prieten din adolescenţa plecat prea devreme la îngeri şi gândul la un altul-înger aici pe pământ (mi-a vegheat nişte ani buni din viaţă şi poate că o face în continuare-aşa sper cel puţin….). Amândoi prea lucizi şi prea buni pentru lumea asta…

Balada lui Ciprian Porumbescu - pur şi simplu nu o pot asculta fără să plâng- mi-o cânta în copilărie sora mea la vioară şi mă sfâşia fără să ştiu de ce şi cum de fiecare dată şi mereu eu ii zambeam ei încurajator, asa că am adunat multe lacrimi in mine. Parcă ne văd – seara, în pijamalele de bumbac, închideam uşa la camera noastră, eu mă aşezam cu genunchii la gură rezemată de perne, în timp ce ea îşi pregătea serioasă vioara…..

Bătrânii cărora le tremură bărbia de plâns şi îşi duc mâna la ochi să oprească lacrimile…Nu văd prea mulţi în viaţa de zi cu zi, doar la televizor când şi când şi atunci schimb canalul, încercând cu disperare să mă protejez, însă nu reuşesc-imaginile mă bântuie şi atunci încerc să îi mângâi în gând pe mainile lor uscate şi muncite…

Gândul la o scenă din copilărie, când mama aproape că se stingea din cauza unui avort ilegal, făcut la domiciliu- atunci m-a chemat lângă patul ei şi mi-a spus că, în afară de ea, nu am pe nimeni pe lume şi că mă roagă să plec din Oltenia cu primul tren spre tatăl meu natural sau spre bunici dacă se întamplă ceva cu ea (toţi- figuri neclare pentru mine)….. Peste mine cădeau picuri grei, de plumb-mă apăsa brusc responsabilitatea propriei vieţi şi a propriului drum. Aveam doar 6 ani. Mi-am simţit sufletul greu atunci şi nimeni si nimic nu mi-a mai scos din cap apoi ideea că sunt singură pe lume. Ceilalţi sunt companioni o bucată din drum, o perioadă te pot însoţi şi bucura/ajuta/iubi….asta am înţeles atunci şi sufăr şi acum de spaima asta, cum că într-o zi cei dragi mă vor abandona într-un fel sau altul şi va trebui să umblu singură prin lume.

Mai nou-plâng când mă gândesc că poate nu voi şti cum să mă port cu fiul meu, plâng de frică că voi repeta tipare greşite, că nu voi fi pentru el oaza de iubire şi sprijin de care va avea nevoie în drumul lui aici, printre noi. Nici ăsta nu e un gând pe care să insist, plâng invariabil, spre disperarea lui tati care îmi spune ca sunt tare prostuţă uneori….

Mai am răni, mai profunde şi mai ascunse decât cele înşirate aici….însă dacă acestea îmi umplu ochii de lacrimi….nu simt că am puterea să le aduc la lumină pe celelalte..Intr-o zi însă o sa fac exerciţiul acesta, oricâte lacrimi m-ar costa. Presimt că am să mă simt atunci mai uşoară şi mai liberă, fără greul bagaj al durerilor bandajate pe întuneric .