Gânduri...

De două săptămâni sunt acasă, am intrat în concediul prenatal (ah, sună urât sintagma asta, corporatist)-prefer să spun că m-am retras în mine și spre mine, că dilat în tihnă zilele până la întâlnirea cu puiul meu...da, asta fac de doua săptămâni. Un fel de purificare, de curățenie interioară, învăț cum să las totul deoparte, astfel încât să fiu pregătită, curată, cu intuiția perfect clară și simțurile treze ca să trăiesc intens minunile din jur.

Mă transform, nu atât fizic, cât pe dinăuntru-acesta e motivul pentru care nu mai sunt atât de prezentă pe blog. Au trecut doua săptămâni și ruptura de lumea în care am ființat atâta timp încă nu s-a produs total...În prima săptămână am dormit mult, nopți în care am căzut ca plumbul și după amieze generoase și însorite. În spatele ochilor limpeziți de somnul odihnitor, a început apoi zbaterea, îndoiala, neliniștea : ce mă fac eu cu atâta timp liber? Dacă “ies din joc”? Uitând că eu însămi sunt jocul...că pot face exact ce vreau și când vreau, pentru că existența este plăcerea de a experimenta și bucurie...Da, uitând toate astea, m-am lăsat cuprinsă de spaime.

Mici întretăieri de liniște-momente de grație- au mai sfâșiat din haotica țesătura a fricilor de tot felul: câte un apus spectaculos în care m-am lăsat absorbită, multele dimineți fără nicio grijă și un mic dejun bogat și tihnit..., liniștea străzilor și a magazinelor la ore matinale, câte o carte savurată fără grabă, un regal cosmetic la un centru spa într-o dimineață superbă și apoi mers alene pe străzi liniștite și umbrite, explozia de verde și mirosul crud al ierbii, un suc de portocale băut cu aer de turistă la o cafenea șic...

Simt că trebuie să merg și mai încet. Și mai atentă, însă nu încordată. Atâtea minuni își duc existența în jurul nostru ! Atâtea lumi trăiesc plenar, fără să le pese de orbirea noastră !

Închid cu grijă o ușă, în spatele căreia las poate părți mari din ființa mea și merg înainte cu încredere că mă regenerez, mă resetez ca să fiu aliniată armonios cu curgerea naturală a vieții. Mă apropii de împlinirea mea ca femeie.

Sentimentul că pierd ceva, nici eu nu știu exact ce, este din ce în ce mai estompat. Invers proporțional cu puterea prezenței puștiului meu.