Și aceasta va trece, știi?....

Un prieten rămas de curând fără job și probabil fără doza de speranțe care asigură plutirea și aflat și la o vârstă la care extremele nu sunt geamanduri fixe, la distanțe apreciabile una de alta, ci se apropie amețitor și se ating dureros, mă întreba, sau se întreba, mai degrabă : ce faci când ești nefericit(ă)? Am căzut pe gânduri, căutând să extrag din amintiri un fel de rețetă pe care să i-o ofer, când mi-a scris următoarea propoziție, la care a atașat și un zâmbet. Nu întreb pe cine trebuie, tu ești așa luminoasă și pari fericită tot timpul.

Pe de o parte, mi-a convenit situația. Nu a mai trebuit să găsesc un răspuns. Nu pe loc, pentru că întrebarea nu mi-a dat pace...

Dragul meu, când sunt nefericită, trăiesc nefericirea până la capat. Nu știu de ce, nu știu de unde… voluptatea asta a căderii în mine, a neputinței de a schimba ceva, nu știu de ce se instalează așteptarea, nemailăsând loc și suratei mai active și mai aducătoare de liniște și anume acțiunea...Sigur, nu recomand nimănui calea asta. De unde știu care e capătul nefericirii? Nu știu niciodată înainte, doar după. Se întâmplă, la un moment dat, să ies din lentoarea căderii, irump cumva violent, abrupt și fac schimbări atât de mari încât, și să vreau, nu mai pot da înapoi. În urma mea arde drumul….se reconfigurează totul…uneori chiar și viețile unor oameni…Nu vreau să dau exemple-deși, la câte momente de cotitură am trăit de-a lungul celor 33 de ani ai mei, aș putea selecta unul-două mai blânde….vreau doar să fie clar că atunci când trag linie, o trag adânc și mă doare mult timp după, pentru că taierea ei începe din mine….și vindecarea cere timp.

Tot ce am spus aici e valabil pentru momentele de nefericire. Din aceea neagră, disperată, fără speranță, lăbărțată indecent pe mai multe zile decât poate suporta un om normal.


Altfel, micile momente de nefericire le tratez cu: o îmbrățișare, un film bun, muzică ciurli burli, scenete cu Toma Caragiu și alții, o discuție reconfortantă cu cineva drag, o plimbare, o ciocolată, un răsfăț culinar și/sau cosmetic, mici “recompense” culese de prin magazine sau pur și simplu un somn bun….


Mai nou, prezentă în mintea mea mai mereu este o povestioară despre un rege, care trecea extrem de repede de la o stare de spirit la alta, lucru care a ajuns cu timpul să creeze prea multe încurcături și să îl obosească peste măsura. A dat sfoară-n țară…. cine îi va gasi leacul, va primi orice dorește el…..Un învățat s-a oprit atunci la palatul său și i-a spus că el are leacul, însă nu vrea nicio recompensă, pentru că leacul său este neprețuit. I-a oferit regelui un inel pe care era gravat : Și aceasta va trece….. și l-a învățat pe rege, ca ori de câte ori se confruntă cu vreo situație dificilă, să își privească inelul și să reflecteze la adevărul celor înscrise pe el..


(Fotografia este realizată de prietenul meu, fotograful Mihai Constantineanu, căruia îi mulțumesc pentru tot ce alege să împărtășească cu mine)