„ De ce nu dormi? mă întrebă brusc. Credeam că adormise. “Nu știu...”, i-am răspuns. „Cred că trebuie să adorm prima, altfel, dacă cel de lângă mine adoarme, rămân de veghe. Mângâi, învelesc, privesc și veghez. Mă întreb ce visează. Și somnul meu nu mai apare...Când mergeam în vacanțe, părăseam prima focul de tabără, ca să fiu sigură că reușesc să adorm înaintea tuturor...altfel, adio somn. „

Râde ușor. „Ce figură ești !”. Mă ia în brațe și simt infuzia de iubire, de liniște, de bine. “Sunt fericită, știi?” „ Îhmm. Ești ușor de fericit. Închide ochii acum și dormi.” Mă sărută pe ceafă. Îmi vine să plâng . Se poate plânge și de fericire. De preaplin si preabine. Plânsul acela de recunoștință. Chiar, câte tipuri de plâns or exista? Am citit despre râs - râsul în hohote, liber, râsul stăpânit, râsul nervos, isteric, terapeutic etc. Ia să vedem, câte tipuri de plâns or exista? Întind un deget în întunericul din cameră: am zis plânsul de bucurie, de preabine, plânsul....

“Ce numeri, măi, acum? Isprăvile pe ziua de azi?! Nu ai somn?” Degetul meu este captiv în pumnul lui. Râdem amândoi. Îi spun la ce mă gândeam. Mă sărută iar pe ceafă, mai apăsat. Mi se zbârlește șira spinării, cutreierată de zeci de fiori. „Auzi, mă întreabă după câteva minute, când ai plâns duminică la biserică, de care plâns a fost?“
Am zâmbit, pentru că, în timp ce mă întreba, mi-a eliberat și degetele cu care număram tipurile de plâns. Ca să pot număra iar.

Tac. Retrăiesc scenele din biserică. Nu mergem des. De curând am primit o icoană frumoasă, din argint, cu Fecioara și pruncul și am fost sfătuiți să o ducem unui preot să o sfințească. Așa că duminică dimineața eram în biserica din cartier, încercând să ne croim drum printre oameni, spre altar, unde îl zărisem pe preot. Biserica aceasta este una mare, amplasată nefiresc și înghesuit între blocuri. Poartă hramul Sfântului Andrei. Sunt schele atât înăuntru, cât și pe afară. Era plină ochi, însă părea că nu începuse slujba. Preoții erau încă în altarul nefinisat.....îi mai zăream când și când. Doar ajunsesem până în față, vroiam chiar să mă așez pe o băncuță lângă un bătrân cu părul nins, când toată lumea, ca la un semn nevăzut, s-a ridicat în picioare și a început să cânte în cor, cu forță, o rugăciune tulburătoare. Preoții erau tot în altar, deci nu ei dăduseră startul... Bătrânul din stânga mea cânta cu voce puternică. De fapt, toți. Nimeni nu citea rugăciunea de pe vreo hârtie, cântau pur și simplu, absorbiți. Valuri de căldură și emoții mi-au invadat corpul și am început să plâng tare, fără control. Plânsul meu era acoperit de cântec. Când și când, mai ajungeau la mine cuvinte din rugăciunea cântată: și ne rugăm ție, Doamne, pentru bunătate între oameni...Mă uitam în jur, cu ochii plini de lacrimi, le priveam chipurile și straiele - atât de umili și apăsați de cele lumești, însă atât de frumoși și strălucitori ! Aș fi vrut să își vadă și ei frumusețea și strălucirea așa cum le-o vedeam eu în momentele acelea ! Biserica plină de schele, fără picturi și culoare, însă cu oamenii aceia care făceau aerul să vibreze de sfințenie ...m-au copleșit pur și simplu și am plâns. “Nu știu de care plâns a fost....în hohote?” încerc un răspuns tardiv....Nu-mi răspunde. Mă întorc ușor spre el. Doarme cu gura ușor întredeschisă. Respirația e abia perceptibilă. Îi mângâi fruntea și obrajii și simt iar nodul în gât și câteva lacrimi fierbinți în colțul ochilor. Plâns de cutremur și uimire. Lacrimi de fericire. De recunoștință. Da, de recunoștință. Poate și la biserică tot de recunoștință au fost. Recunoștință pentru clipe magice, perfecte în frumusețea, simplitatea și puritatea lor.

Închid și eu ochii, sperând să îmi întâlnesc iubitul în Țara viselor....
(fragment din Ileana )