"Și am senzația clară că sunt din această lume, dar și certitudinea că nu îi aparțin. Și mi-e așa dor de acolo...și mi-e așa greu pe lume " . (Oana Pellea, Jurnal, p.13)
După amiază de vară coaptă, hai - hui pe stradă. Un Brașov verde închis. Lângă mine, un prieten care mă întreabă la ce mă gândesc. La ce să mă gândesc...la ce mă gândesc de când mă știu...Nu știu cum să îi spun......îi spun doar ușor încruntată că vreau ACASĂ...Se miră cu voce tare. Doar plecaserăm de acasă. Izbucnesc brusc în plâns. De ani....s-au adunat lacrimi. Lacrimi de neputință și furie - cui să explici, cine să înțeleagă, nimeni nu își mai amintește, nici măcar eu, am doar dorul ăsta pe care îl port în mine. Lacrimi de teamă-ce cred oamenii despre mine, despre care acasă vorbesc?! Lacrimi de tristețe profundă. O să caut drumul spre acasă toată viața. Bine că mă lasă să plâng, nu zice nimic. Mă liniștesc puțin și îl întreb (poate și el e ca mine !) dacă nu a simțit vreodată, că dacă ar muri, ar fi bine, ar ajunge acasă? Se uită lung la mine. Nu vreau să mă sinucid, fir-ar să fie!! Nu înțelege nimic, el vrea doar să îmi cumpere o înghețată și să ne plimbăm...El....e un băiat care mă găsește frumoasă și cam ciudată, însă cu atât mai interesantă. Îmi spune că n-a mai cunoscut pe nimeni ca mine. Mi se pare atât de comică uimirea lui, încât izbucnesc în râs. Nu mi se uscaseră lacrimile pe obraji...Râsu plânsu, asta sunt eu....
Nu mai plâng, sunt doar tristă. Nu are nicio vină, nu pot fi supărată pe el. Ba chiar ar fi bine dacă aș fi ca el. Să fi uitat totul, să trăiesc fără dorul ăsta.
În gând, vorbesc cu Dumnezeu- Doamne, dacă ai vreun plan cu mine, facă-se voia Ta, eu nu mai caut, nu mai mă lupt...îți aparțin...fă ceva cu mine, ajută-mă, fie să îmi amintesc, fie să uit... te rog Doamne !
Mă simt mai întărită-o să trăiesc și atât-nu mai mă duc la nicio conferință, la niciun curs de yoga, nu mai caut alții ca mine, nu mai mă zbat în mine încercând să deslușesc ce este dorul care mă macină și, celor care îmi vor mai spune că prin ochii mei au avut senzația că uneori îi privește Dumnezeu, o să le întorc spatele.
În aceeași seară, am primit o carte- o colecție de texte ale maestrei Quan Yin adunate sub titlul Am venit să vă iau acasă. Mă văd și acum cum mă uitam ca hipnotizată la coperta cărții. Scria acolo, mare- ACASĂ! Am învățat atunci doua lucruri importante-unu - când te abandonezi, lucrurile curg, se întâmplă și doi, cu adevărat, când discipolul e pregătit, maestrul apare ! Câtă bucurie că dorul acela avea sens-acasă există și cu disciplină și voință mă pot întoarce fără să fie nevoie să mor.
"Mi-era mult mai bine înainte, când eram mai aproape. Sigur, știu că e vina mea că nu te mai simt ținându-mă în brațe, știu și îmi cer iertare, dar atâta pot. Și, de câte ori te-am rugat să-mi dai puterea să fiu lângă tine, tot de atâtea ori m-ai ajutat. Dar, cum bine știi, m-ai făcut din pământ și uite că pământul doare, pământul e greu, din ce în ce mai greu-și aripile, parcă, din ce în ce mai obosite. Hai, ajută-mă încă o dată și fă-mi aripile puternice, să pot din nou să mă ridic...." (Oana Pellea, Jurnal, pag. 13-14).
Pare-se că suntem asemeni unor scafandri- ne scufundăm în apele lumii noastre curajoși, convinși că nu vom uita drumul înapoi...și cu cât înaintăm și descoperim lumea de sub ape...cu atât lumina de deasupra se estompează, apele devin reci și întunecoase, costumul devine greu, oxigenul se împuținează și noi uităm, uităm cu repeziciune......apoi, ne adaptăm la viața ternă și plină de suferință din adâncuri. Sunt mulți ca noi, care au uitat de unde și de ce au venit. Credem că lumea aceea e singura reală. Ne mai încearcă câte o tristețe fără motiv, un dor viclean, însă atunci apelăm la alcool, mâncare, muncă în exces, la psihiatri, la filme, la droguri, la orice care să ne ajute să uităm iar...Și costumul (trupul nostru) devine tot mai greu și sufletul tot mai izolat și pierdut....
"Sunt convinsă că oamenii când se bagă în pat și-și închid pleoapele, văd o beznă, dar, în întunericul acela, mai simt o prezență. În orice caz, mie mi se întâmplă de mică." (Oana Pellea, Jurnal, p.14)
Înapoi spre lumină.....drumul nu e ușor....însă e plin de promisiuni și speranțe. Există un drum, există un Acasă unde este iubire, este frumos, armonie, unitate, bine....cu rușine, eu mărturisesc, că după anii de zbatere interioară, m-am mulțumit doar să capăt certitudinea asta-că nu sunt nebună, că dorul din mine venea de undeva, din amintiri neclare..., în rest, nu am mai făcut nimic. Ca să tâșnim în sus, spre lumină, e nevoie de determinare, de hotărăre, trebuie să vrem asta cu forța cu care cel ce se îneacă vrea o gură de aer...
Nu suntem ființe umane care au o experiență spirituală, ci suntem ființe spirituale ce au o existență umană.....Nu mai știu cine a spus adevărul acesta...
Cred că....băiețelul meu zâmbește îngerilor pe care îi vede în jur..
Celor care nu înțeleg nimic....nu-i bai, cu drag, le dăruiesc un ciubăr de lumină. Închideți ochii și eu torn cu puțină lumină...
Ne vom aminti noi toți, cândva..
După amiază de vară coaptă, hai - hui pe stradă. Un Brașov verde închis. Lângă mine, un prieten care mă întreabă la ce mă gândesc. La ce să mă gândesc...la ce mă gândesc de când mă știu...Nu știu cum să îi spun......îi spun doar ușor încruntată că vreau ACASĂ...Se miră cu voce tare. Doar plecaserăm de acasă. Izbucnesc brusc în plâns. De ani....s-au adunat lacrimi. Lacrimi de neputință și furie - cui să explici, cine să înțeleagă, nimeni nu își mai amintește, nici măcar eu, am doar dorul ăsta pe care îl port în mine. Lacrimi de teamă-ce cred oamenii despre mine, despre care acasă vorbesc?! Lacrimi de tristețe profundă. O să caut drumul spre acasă toată viața. Bine că mă lasă să plâng, nu zice nimic. Mă liniștesc puțin și îl întreb (poate și el e ca mine !) dacă nu a simțit vreodată, că dacă ar muri, ar fi bine, ar ajunge acasă? Se uită lung la mine. Nu vreau să mă sinucid, fir-ar să fie!! Nu înțelege nimic, el vrea doar să îmi cumpere o înghețată și să ne plimbăm...El....e un băiat care mă găsește frumoasă și cam ciudată, însă cu atât mai interesantă. Îmi spune că n-a mai cunoscut pe nimeni ca mine. Mi se pare atât de comică uimirea lui, încât izbucnesc în râs. Nu mi se uscaseră lacrimile pe obraji...Râsu plânsu, asta sunt eu....
Nu mai plâng, sunt doar tristă. Nu are nicio vină, nu pot fi supărată pe el. Ba chiar ar fi bine dacă aș fi ca el. Să fi uitat totul, să trăiesc fără dorul ăsta.
În gând, vorbesc cu Dumnezeu- Doamne, dacă ai vreun plan cu mine, facă-se voia Ta, eu nu mai caut, nu mai mă lupt...îți aparțin...fă ceva cu mine, ajută-mă, fie să îmi amintesc, fie să uit... te rog Doamne !
Mă simt mai întărită-o să trăiesc și atât-nu mai mă duc la nicio conferință, la niciun curs de yoga, nu mai caut alții ca mine, nu mai mă zbat în mine încercând să deslușesc ce este dorul care mă macină și, celor care îmi vor mai spune că prin ochii mei au avut senzația că uneori îi privește Dumnezeu, o să le întorc spatele.
În aceeași seară, am primit o carte- o colecție de texte ale maestrei Quan Yin adunate sub titlul Am venit să vă iau acasă. Mă văd și acum cum mă uitam ca hipnotizată la coperta cărții. Scria acolo, mare- ACASĂ! Am învățat atunci doua lucruri importante-unu - când te abandonezi, lucrurile curg, se întâmplă și doi, cu adevărat, când discipolul e pregătit, maestrul apare ! Câtă bucurie că dorul acela avea sens-acasă există și cu disciplină și voință mă pot întoarce fără să fie nevoie să mor.
"Mi-era mult mai bine înainte, când eram mai aproape. Sigur, știu că e vina mea că nu te mai simt ținându-mă în brațe, știu și îmi cer iertare, dar atâta pot. Și, de câte ori te-am rugat să-mi dai puterea să fiu lângă tine, tot de atâtea ori m-ai ajutat. Dar, cum bine știi, m-ai făcut din pământ și uite că pământul doare, pământul e greu, din ce în ce mai greu-și aripile, parcă, din ce în ce mai obosite. Hai, ajută-mă încă o dată și fă-mi aripile puternice, să pot din nou să mă ridic...." (Oana Pellea, Jurnal, pag. 13-14).
Pare-se că suntem asemeni unor scafandri- ne scufundăm în apele lumii noastre curajoși, convinși că nu vom uita drumul înapoi...și cu cât înaintăm și descoperim lumea de sub ape...cu atât lumina de deasupra se estompează, apele devin reci și întunecoase, costumul devine greu, oxigenul se împuținează și noi uităm, uităm cu repeziciune......apoi, ne adaptăm la viața ternă și plină de suferință din adâncuri. Sunt mulți ca noi, care au uitat de unde și de ce au venit. Credem că lumea aceea e singura reală. Ne mai încearcă câte o tristețe fără motiv, un dor viclean, însă atunci apelăm la alcool, mâncare, muncă în exces, la psihiatri, la filme, la droguri, la orice care să ne ajute să uităm iar...Și costumul (trupul nostru) devine tot mai greu și sufletul tot mai izolat și pierdut....
"Sunt convinsă că oamenii când se bagă în pat și-și închid pleoapele, văd o beznă, dar, în întunericul acela, mai simt o prezență. În orice caz, mie mi se întâmplă de mică." (Oana Pellea, Jurnal, p.14)
Înapoi spre lumină.....drumul nu e ușor....însă e plin de promisiuni și speranțe. Există un drum, există un Acasă unde este iubire, este frumos, armonie, unitate, bine....cu rușine, eu mărturisesc, că după anii de zbatere interioară, m-am mulțumit doar să capăt certitudinea asta-că nu sunt nebună, că dorul din mine venea de undeva, din amintiri neclare..., în rest, nu am mai făcut nimic. Ca să tâșnim în sus, spre lumină, e nevoie de determinare, de hotărăre, trebuie să vrem asta cu forța cu care cel ce se îneacă vrea o gură de aer...
Nu suntem ființe umane care au o experiență spirituală, ci suntem ființe spirituale ce au o existență umană.....Nu mai știu cine a spus adevărul acesta...
Cred că....băiețelul meu zâmbește îngerilor pe care îi vede în jur..
Celor care nu înțeleg nimic....nu-i bai, cu drag, le dăruiesc un ciubăr de lumină. Închideți ochii și eu torn cu puțină lumină...
Ne vom aminti noi toți, cândva..
Comentarii
acasa e peste tot.
acasa e locul in care esti imbratisat...
Pe curand, poate!
@Anonim-sunt fericita ca existi si simti la fel. pe vremuri, erau foarte putini oameni treji...si nici nu se discutau lucrurile acestea decat poate in cercuri foarte restranse....Inapoi spre lumina...putem accede daca ne rafinam vibratia corpului-prin alegerile pe care le facem-mancand hrana bogata in apa si lumina-fructe si legume, mai putin hrana densa, procesata, chimica, evitand alcoolul, fumatul, practicand meditatia, rugaciunea, hranindu-ne mintea cu lucruri pozitive, facand lumea un loc mai frumos, dupa puterile noastre..In fiecare zi sa incercam sa devenim mai usori,nu ca si nr de kg, nu la asta ma refer, mai aproape de sursa.Si daca nu se va intampla nimic in viata asta, tot vom ajunge acolo, Acasa, candva. Acolo e locul nostru.
Doi îngeraşi s-au gândit să se joace de-a oamenii.
- Uite cum facem, a spus cel care avea mai multă experienţă cu pământenii, ne aşezăm la distanţă unul de celalalt. Tu mă chemi la tine, dar eu nu vin. Şi din cauza asta ne certăm un picuţ, aşa, la fel ca oamenii, că se pare că le place mult asta, din moment ce o fac mai tot timpul. Vrei?
- Bine, a încuviinţat cel de al doilea.
- Îngeraşule..., zise rugător primul, hai la mine.
Celălalt îngeraş veni cât putu el de repede lângă prietenul său, cu faţa strălucind de zâmbet.
- Aaa, nu, nu aşa! Eu te chem, dar tu nu vii. Ai înţeles?
- Da, spuse iar cel de-al doilea îngeraş. Dar cum auzi "Îngeraşule, hai la mine", cum se duse ţintă lângă amicul său şi îl îmbrăţişă.
Acesta îl mai instrui încă o dată:
- Eu te strig, dar tu te ţii tare şi nu vii. Bine?
- Îngeraşule... Îngeraşule, vino, te rog, la mine ...
În sfârşit, hotărât să nu se mai lase convins, cel de-al doilea îngeraş spuse:
- Nu vin.
- Bine, atunci vin eu la tine, îl linişti primul îngeraş pe prietenul său, mergând într-un suflet lângă acesta şi îmbrăţişându-l cu multă afecţiune.
Pe curand, poate!
Într-o zi, la curte sosi un batrân despre care se spunea ca ar cunoaste secretul vietii. Toti curtenii se grabira sa-l roage sa vina în ajutorul printesei bolnave.
Batrânul îi dadu copilei un cosulet de nuiele cu capac, si-i spuse: "Ia-l si ai grija de el. Te va vindeca."
Nerabdatoare si plina de bucurie, printesa deschise capacul, dar ceea ce vazu o umplu de uimire si de tristete. În cosulet, zacea un copil, doborât de boala, si mai nenorocit si mai suferind decât ea.
Printesa îsi lasa sufletul cuprins de compatimire si, în ciuda durerilor, lua copilul în brate si începu sa-l îngrijeasca. Trecura luni, iar printesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hranea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea noptile, îi vorbea cu duiosie, chiar daca toate acestea îi pricinuiau o mare suferinta si oboseala.
La aproape sapte ani dupa acestea, se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineata, copilul începu sa zâmbeasca si sa mearga. Printesa îl lua în brate si începu sa danseze râzând si cântând, usoara si nespus de frumoasa cum nu mai fusese de multa vreme. Fara sa-si dea seama se vindecase si ea.
Doamne,
când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrana;
când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apa;
când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încalzit;
când sufar, trimite-mi pe cineva pe care sa mângâi;
când crucea mea începe sa fie prea grea, da-mi crucea altuia s-o împart cu el;
când sunt sarac, adu-mi pe cineva care e în nevoie;
când nu am timp, da-mi pe cineva pe care sa-l ajut o clipa;
când ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care sa-l încurajez;
când simt nevoia de a fi înteles, da-mi pe cineva care sa aiba nevoie de întelegerea mea;
când as vrea ca cineva sa aiba grija de mine, trimite-mi pe cineva de care sa am grija;
când mâ gândesc la mine, îndreapta-mi gândurile catre altii.
Pe curand, poate!
Frumoasa si povestea aceasta! Multumesc mult! O sa devin dependenta, seara si povestea :-)
Când vântul îmbia la dans, copacelul adolescent îsi frematata coroana tot mai deasa si începea sa se legene strigând: "Lasa-ma te rog, de ce ma tii asa? Uite, toti copacii se lasa leganati de vânt. De ce doar eu trebuie sa stau atât de teapan?"
"Te-ai rupe", repeta parul neclintit. "Sau ai creste în pozitii proaste si te-ai face urât si strâmb."
Tânarul copac se smucea din toate puterile, dar batrânul par rezista mai înfipt si mai încapatânat ca niciodata.
Într-o seara de vara, anuntat de tunete si fulgere si însotit de rafale de grindina, un uragan se abatu asupra regiunii. Însfacat de tentaculele furioase ale vântului, copacelul trosnea din toate încheieturile, iar coroana îi ajungea uneori pâna la pamânt. Rafalele mai puternice mai ca-l smulgeau din radacini.
"S-a sfârsit", se gândea copacelul. "Rezista baiete!", striga însa batrânul par care-si aduna puterile care-i mai ramasesera în fibrele-i îmbatrânite si înfrunta furtuna. Fu o lupta lunga, grea, extenuanta. Dar la sfârsit copacelul era teafar. Batrânul par era însa mort, rupt în doua. Copacul cel tânar întelese si începu sa plânga. "Nu ma lasa! Mai am înca nevoie de tine!"
Nu primi nici un raspuns.
O bucata de par mai era înca legata de tânarul trunchi ca într-o ultima îmbratisare.
Azi, trecatorii privesc minunati la acel copacel puternic care, în zilele cu vânt, pare ca leagana cu gingasie o veche bucata de lemn uscat.
Pe curand, poate!
- Da.
- Da? Dar ai vazut vreuna?
- O minune? Da.
- Unde anume?
- Tu esti o minune, Andreea!
- Sunt eu oare o minune?
- Desigur.
- Cum asa?
- Respiri, ai pielea moale si calda, inima îti bate, poti sa vezi, sa auzi, sa alergi, sa manânci, sa sari, sa cânti, sa râzi, sa iubesti, sa plângi...
- Aha... doar pentru asta?
Înotând lenes în cerc, aveau timp sa stea de vorba, ba chiar si de un strop de filosofie.
Într-o zi, unul din pesti îl întreaba pe celalalt:
"Tu crezi ca exista Dumnezeu?"
" Sigur ca da!"
"Si de unde stii?"
"Cine crezi ca ne schimba apa în fiecare zi?"
Viata curge în noi asemenea unui fluviu linistit si e o minune.
Dar ne obisnuim si cu minunile. Fiecare zi e un dar cu totul nou, o noua pagina de umplut.
Dumnezeu ne schimba apa în fiecare zi. Dumnezeu nu moare în ziua în care încetam sa mai credem într-un Dumnezeu personal, însa murim noi în ziua în care viata noastra înceteaza sa mai fie luminata de stralucirea continua si reînnoita zi de zi a unei minuni a carei sursa se afla dincolo de orice închipuire.
Pe curand, poate!
Da, asa simt si eu,cand nu mai stiu incotro sa merg, ma las in mana Creatorului, a Vietii care stie ea mai bine decat mine Calea pe care s-o apuc sa ma intorc la marele Tot cand va fi vremea.
Atunci ma simt mai libera pentru ca stiu ca ceea ce trebuie sa vina, va veni, si ca acel ceva trebuie asteptat cu bratele deschise, iar eu ma voi simti... acasa.
"Vezi, draga", spunea tatal, "masina este un capital al familiei, trebuie s-o îngrijim, sa-i acordam atentie si timp."
"Sigur, tata."
"Asa fiule!"
Urma un moment de tacere.
"Atunci eu nu sunt un capital al familiei," sopti încet baiatul.
"Dar de ce?"
"Tu nu ai niciodata timp pentru mine."
Care este capitalul tau familial?
Un prieten de-al meu are un baiat mort dupa baschet, iar prietenului meu nu i-a placut niciodata baschetuI. Dar într-o vara, îsi sacrifica toate zilele libere pentru a-si duce fiul sa vada toate meciurile echipei nationale în campionatele europene de baschet. Calatoria lua mai bine de trei saptamâni si costa o suma maricica.
La întoarcere, prietenul meu fu întrebat: "Dar chiar atât de mult îti place baschetul?"
"Deloc", raspunse. "Dar îmi iubesc mult baiatul!"
Pe curand, poate!
@Anonimul meu povestas-multumesc, le-am citit si recitit! Tare frumoase!
toate cele bune,andreea.
toate cele bune, vladi.
mihai
Te citesc, imi plci, blogul tau m-a inspirat si ma inspira mereu! Sanatate pentru Vladi!