Făcând lumină în mine

Făcând lumină în mine
Se-ntunecă în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nserează
Nu pot vedea şi-n afară
Şi-nlăuntru în acelaşi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le găsesc.
Nimic din ce ascund nu trăieşte
Dincolo de hotarele mele.
Niciodată, niciodată nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Şi sufletul meu?
Numai pentru că nu există-n afară
Îl văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?
(Ana Blandiana)

Trezire mai matinală ca de obicei. O poezie de care mi se făcuse dor, un duș și o mască de păr, știri, mail-uri, iar acum Lhasa de Sela și o cafea ferbinte.

Peste câmp afară e ceață, pare mohorât. Diseară merg la terapie, a început să îmi placă. Descopăr, trăiesc, disec, îmi pun întrebări, fac corelații noi, neașteptate. Îndemn pe oricine care dorește să se întoarcă către sine, să taie poteci prin hățișul de lucruri lipsite de valoare care ne-au împânzit ochii și mințile, să meargă la psihoterapeut. Caietul cu vise, semnul întrebării și încredere în înțelepciunea care este dincolo de noi...

Cea mai mare spaimă a mea e să nu cumva să trăiesc cu ochii închiși, captivă în caruselul regulilor. Cum spunea Jean Schlumberger: „Există persoane care se aseamană cu frunzele moarte: trebuie să bată vântul pentru ca ele să aibă iluzia că trăiesc”. Să nu cumva să îmi termin numărul de respirații alocate (bunica îmi spusese treaba asta cu respirațiile, așa că în copilărie, pe furiș, mai îmi țineam respirația ca să economisesc, să mai am pentru mai târziu când or fi lucruri mai interesante de trăit....) prea devreme, înainte de a trăi pe deplin armonia și strălucirea din lumea asta. Știu că nu le vedem acum, însă există-am amintiri fulgurante ale lumii văzute cu alți ochi.....