Nu am mai scris în ultima vreme. Nu am mai avut nici răgazul-Vladi ne solicită mult atenția, a devenit tare „vorbăreț” , așa că ne petrecem bună parte din zi vorbind pe limba lui-asta pe de o parte, iar pe de alta parte, am simțit că mă transform. Semnele au fost mai subtile, dinainte de luna octombrie. Apoi, brusc, fără niciun avertisment, am trecut printr-o furtună emoțională de proporții-una cu mult sens, care a reașezat lucrurile corect, nu cum fals le construiserăm cu migală. Evident că nu am văzut sensul atunci, ba chiar m-am victimizat, apoi mi-am reproșat că nu am știut să rămân în ochiul calm al uraganului, cum frumos spunea cineva....pentru ca într-un final să înțeleg că se conturează o noua lume, întâi la nivel individual, apoi probabil la nivel macro, o lume în care nimic fals nu mai este tolerat-nici măștile, nici ipocrizia, nici politețea rece și falsă. Lucrurile nu sunt nici bune, nici rele, doar sunt, așa că am găsit puterea să trec mai departe. De-abia ieri am putut liniști apele sufletului citind cuvintele unui prieten preot. Mi-a scris , fără să știe detalii, împacă-te. Împacă-te cu tine. Și m-am împăcat frumos, în liniște, pe loc. M-am acceptat și am mers mai departe. Către mine, pe atâtea cărări !

Săptămâna trecută am fost pentru prima dată în practică la spitalul Obregia, unde am cunoscut o pacienta, L., de 36 de ani, maniaco-depresivă. Ne-a spus povestea ei cam într-o oră de vorbit încontinuu-vorbea extraordinar de frumos, curat, expresiv. Ne-a captivat pe toți, eu una nici nu mai clipeam. Probabil voi avea vii în minte imaginile descrise de ea multă vreme ...La final, mă simțeam de parcă vizionasem un film de trei ore. S-a mai clintit ceva din mine. Începuse dezghiocarea, cum zice Oana Pellea într-un interviu....Reconfigurare, resetare, sufletul își caută alt culcuș, se mișcă neliniștit, sălbăticiune pe jumătate îmblânzită. Nu e un proces comod, însă simt multă bucurie, pentru că pot să întrezăresc spre ce se îndreaptă. Ceea ce aud/văd cu ocazia cursurilor de psihoterapie jungiana este fascinant, trec orele ca minutele și nu mai mă satur. Tot ceea ce am citit vreodată, până acum, îmi este de ajutor și îmi revelează noi înțelesuri. Niciodată nu am învățat așa. Este o experiență incredibilă. Vin acasă cu asemenea prea plin, că nu sunt în stare să povestesc nimic. Am nevoie de timp să se decanteze informația, să își găsească toate sensurile, să se potrivească piesele de puzzle. În curând voi începe și orele de analiză personală...am emoții, pentru că probabil voi deschide cutii bine închise. Va ieși mult praf...însă așa se întâmplă când facem curățenie-ca să intre în cameră aerul curat, sănătos, trebuie mai întâi scuturat praful și dat afară.

Am 33 de ani. Isus a murit la vârsta aceasta. Și eu simt că mor și nu e nimic tragic aici-moare acea parte din mine de care nu mai am nevoie. Pe măsură ce pierd din vechea Andree, îmi și desenez drumul pe care merg de acum înainte. Un fel de exuviu. Dacă m-as opri din desenat drumul, da, m-aș stinge la propriu.