În copilărie aveam mai mereu genunchii juliți, însă sufletul întreg și luminos. Acum, am genunchii curați și sufletul rănit. Îmi curgea adesea sânge din genunchi și coate și mă mândream cu rănile mele, indicau fapte de mare vitejie-sărit garduri, trânte și cazemate construite..., acum, din sufletul meu se scurge bucuria de a trăi, se scurge viața, iar eu strâng hainele mai bine pe corp să nu se vadă...În copilărie, abia mă uitam dimineața în oglindă, aruncam puțină apă rece, mă ștergeam în viteză, uneori cu mâneca de la pijama, acum, mă contemplu îndelung, zâmbesc forțat, încercând să îndulcesc chipul trist din oglindă, îmi ating cearcănele și părul aspru și uscat și apoi, după clipe de plumb, respir adânc și încep să îmi construiesc masca-fond de ten, anticearcăn, mascara, blush, creion dermatograf, gloss pentru buze....masca este gata, arăt ...ca scoasă din cutie, știi?
O păpușă mecanică. Nu tristă. Mecanică. Cui îi pasă?
Majoritatea ne “deshidratăm” așa pe parcurs.....și nimănui nu pare să îi pese...