Mii de suflete care patinează în gol, asemenea roților de mașină care se învârtesc furioase în capcana noroiului, suflete care capătă asemenea viteză în bătutul pasului pe loc, încât se amăgesc că evoluează, când de fapt se scufundă mai adânc în mâzga întunecată a existenței.

Câți oameni oare se gândesc măcar o dată pe zi: ce să fac eu și cum să fac să îi fie mai bine lui Cutărică? Câți dintre oameni oare își fac sufletele mănunchi de raze calde pentru a încălzi și lumina alt suflet? Câți dintre oameni știu că acesta este secretul, leacul miraculos care ne-ar vindeca de urâțenie, de răceala singurătății care ne mușcă dimineață de dimineată șirile spinărilor, de boli nevăzute care ne iau lumina din ochi și culoarea din obraji? Câți oare au puterea de a înțelege că groapa pe care o adâncesc cu încăpățânare, patinând orbi și surzi, s-ar umple pe dată și pământul ar redeveni neted, sigur, sănătos, iar sufletele întregi, pline, rotunde, dacă și numai dacă....măcar o parte din zi....ne-am uita pe noi în folosul altora? Ce dramatic sună....Nu e chiar așa ...pentru că fiecare dintre noi este celălalt și având grijă de celălalt, avem grijă de noi înșine, pentru că, deși părem atât de diferiți, suntem doar scântei de lumină împrăștiate, naive, pline de propria importanță și unicitate, care refuză să se adune laolaltă de frică, frica de Lumină...
Chiar facem tot ce putem ca să creștem? Eu uit, uit, uit....și scriu ca să fim mai mulți care știm, ca să îmi amintesc ma ușor, ca să te/mă ajut....