Viața este o glumă și eu râd ultima

Comand paste și un ceai de lămâie. Între doua înghițituri de ceai fierbinte, se strecoară până la mine frânturi de conversație de la masa vecină. Vorbesc într-o moldovenească dulce, mustrătoare-trebuie să îți înfrânezi tendința asta spre nefericire...nu se poate altfel! Trag cu coada ochiului-o doamnă corpolentă, tunsă scurt, periuță, cu degetele pline de inele de aur, taie cu pofta o pizza uriașă și mustruluiește ușor încruntată un tânăr care ține capul plecat, acoperit de o șapcă. Îmi repet în gând-trebuie să îți înfrânezi tendința asta spre nefericire (exersați cu accent moldovenesc), și cum să fac, doamnă, mă interesează și pe mine, ea pare că știe, așa că aș vrea sincer un răspuns, acum mi-e clar că am intrat aici nu pentru paste sau pentru cana de ceai care îmi încălzește mâinile, ci pentru ceea ce pare că știe femeia asta.

Cum vă plac pastele? Care paste, ridic eu ochii din cana de ceai aproape goală. A, erau deja aici, nu le văzusem, eram ocupată să îmi imaginez cum îmi dotez nefericirea prea năbădăioasă și dornică de afirmare cu frâne și airbaguri...Îți dai seama, de câte ori vreo împrejurare m-ar ciocni cu realitatea ei crudă, s-ar auzi scrâșnet de frâne și airbagurile, menite să ne protejeze inimile de mușcătura nefericirii, s-ar umfla. Tu nu vezi, viața asta este o glumă, pune doamna jos furculița și cuțitul. Ei, lasă-mă!! Și eu acum aflu...Dacă mă creștea și pe mine mama cu sloganul ăsta, poate azi eram chiar amuzată de faptul că cioburile existenței mele puse împreună cu cioburile existenței tale, nu vezi, nu se potrivesc, sunt fiecare din alt lot....împreună nu putem forma un vas, poate o caricatura de vas, ca făcut de mâinile unui copil oligofren, un ceva, dar nu un vas, dacă nu frumos, măcar funcțional, vasul ăsta al nostru format în pripă din lipituri de cioburi nu poate păstra nimic în el, printre cioburile lui se scurge iubirea, oricâtă am turna în el, ea se încăpățânează să se prelingă grăbită, tăindu-se în cioburile existenței noastre.

Pastele sunt atât de fiebinți, mănânc repede și deja simt cum farfalele micuțe îmbibate în ulei fierbinte și parmezan topit mi se lipesc de intestinele neprimitoare, în timp ce în gât mi se pune nod de lacrimi la gândul că n-am fost în stare să îmi meșteresc și eu un vas frumos sau dacă nu frumos, măcar funcțional, util, bun să păstreze în el ceea ce amândoi ne străduim să punem acolo: gesturile mici romantice se pierd ca pietricelele aruncate în prăpăstii, mângâierile ne rănesc și mai tare, pentru că ne amintim cum aceeași mână lovise deunăzi amenințător aerul, vorbele nu se aud, fiecare vorbește singur, sau dacă aude ceva, aude total distorsionat, e chiar impresionantă capacitatea asta de a nu înțelege ce spune celălalt, ce formă de protecție a mai inventat mintea noastră!

Fac semn să îmi aducă nota, mă simt grea de parcă aș fi mâncat bulgărași de pământ argilos, doar ceaiul de lămâie și-a găsit drum lin prin mine. 

Alături, chelnerul strângea farfuriile și tacâmurile, tânărul părea total înfrânt, cu șapca lui veche în cap, mama lui nu l-a fi învățat că nu e frumos să stai la masă cu șapca în cap, în timp ce doamna își tapotează buzele cu un servețel-ia o pauza de gândire, măi, și ai să vezi, ascultă la mine ( nu uitați de accentul moldovenesc). Asta e chiar bună! M-ar putea oare adopta femeia asta cu vitalitatea ei bruta, care pare să înțeleagă și să simplifice resorturile complicate ale vieții? 

Este clar, m-am aflat aici nu ca mănanc de prânz, nu ca să mă adăpostesc de frigul de afară (am mai spus asta?), ci ca să mă adăpostesc de urmările gândirii mele, de urmările tendinței mele spre nefericire -până azi nici nu conștientizasem că am așa ceva-, femeia asta a vorbit pentru mine, căci cine mă cunoaște știe că nefericirea e boală grea la mine, greu admit și eu că sunt fericită și când o zic, o zic cu juma de gură, parcă mereu îmi scapă ceva, fericirea asta e ca mercurul, scumpă și mobilă, așa cred, eu una n-am prins-o cu adevărat...dar gata, pauză de gândire ! (nu uita accentul moldovenesc, da?)