O săptămână în care să mă văd prin ochii celorlalți - oare mă dărâmă sau mă înalță??

Până azi dimineață, gândeam despre adolescenta care am fost că era cam zevzecă, cam aiurită, că vorbea cam mult, vrute și nevrute (îi cam ieșeau porumbeii....stoluri!), că nu știa ce să facă cu feminitatea și senzualitatea ei - se simțea cam ca un copil cu o jucărie nouă, sofisticată, pe care nu o controlează bine, însă se descurcă cumva – în fine, cam pe aici era plasată imaginea copilei care am fost. Azi am avut privilegiul să mă văd prin ochii unui prieten - martor  al acelei perioade....hmmmm – erai un copil dulce, senzualitatea aia de care vorbești începusei să o controlezi, ispititor de bine, iar de vorbit.....mă fascinai, erai mult peste vârstă, peste generație...

Eu, eu, eu??? Că nu seamănă deloc cu ce îmi amintesc eu....

La scurt timp după discuția aceasta, ne pregătim să ieșim. Probez o rochie....și sunt pe punctul de a o arunca la loc...mi se părea că îmi vine aiurea rău, că mi s-au lățit dizgrațios șoldurile, că genunchii mei sunt.. nu vă spun cum, în fine, discursul negativ interior pornise vijelios, când dau de privirea admirativă a soțului meu......

Mă gândeam...că mereu îi atribuim celuilalt ochiul critic, judecător, când el ne aparține doar nouă și taie și spânzură chiar din interior. Dacă ne-am vedea prin ochii celorlalți....și nu spun asta judecând numai după cele două exemple de azi, ci dupa un inventar mult mai lung al oglinzilor care îmi spuneau altceva decât gândeam eu despre mine, pe toate palierele.
Cei mai critici, cei mai severi, cei mai nedrepți suntem noi cu noi înșine, însă ne ascundem neiubirea asta de sine dând vina pe ceilalți.
Neiubirea izvorăște din necunoaștere, care la rândul ei izvorăște din necredință, întuneric, neîncredere. Așa e la mine, altă explicație nu am.
E ceva de lucru...