Joia după amiaza

Pendulez agitată pe peronul unei stații de tramvai. Tramvaiul întârzie bine, peronul se aglomerează din ce în ce mai mult, silindu-mă să stau locului, fără mersul înainte și înapoi care arăta fără doar și poate cât de grăbită sunt...Zâmbesc acum, privind în urmă....Mă grăbeam la prima ședință din viața mea...lucram si ca redactor la un ziar nou înființat, eram acolo o gașcă frumoasă... Primul meu job, prima mea ședință. Eram studentă în anul doi parcă...

Se vedea un tramvai în zare, oamenii luau poziție și atunci m-am gândit prima dată că mai bine iau un taxi, cum nu mă gândisem la asta! Nici nu m-am destins bine, că aud o voce: luăm un taxi? Un domn se uita la mine fix, deși era puțin probabil să îmi vorbească mie-era cu doua tinere zvelte și diafane și încă un domn....Păreau cu toții din altă lume. Am rămas stană de piatră privindu-i...M-am trezit prinsă ferm de încheietura mâinii și trasă sus în tramvai. Mă sfredeleau doi ochii vii, frumoși. Ține-te de mine, că n-ajungi! Mă țin și zâmbesc timid. Mă copleșea cu prezența lui. Niciun gând de panică, de frică. Cum te cheamă? Andreeaa...măi să fie, am și eu o nepoțică Andreea! Și unde mergi? Dar tu unde mergi? capăt și eu glas într-un târziu. Mă lăsam așa interogată.....Îl mai întreb: prietenii tăi au urcat? Hihi, râde ghiduș, cred că nu, eu am avut grija ta. Râde și mai tare, cu poftă: biletele lor sunt la mine

Iaca poznă-tramvaiul face pană....coborâm....el mă ține iar de încheietura mâinii până ajungem pe trotuar. Dacă aș fi mai tânăr, nu ți-aș mai da drumul la mână ! Din nou, niciun gând de panică, de frică.....eu care o luam la fugă la orice privire mai insistentă. Sunt uimită, nu știu ce carismă, ce forță, are omul ăsta cu părul albit de vreme de mă trage așa ușor în lumea lui, toate planurile mele trecuseră pe locul doi. Mergem pe jos, povestim, ne oprim și el gesticulează teatral, cântă tare și lumea întoarce capul după noi...o nebunie frumoasă care mă înconjoară preț de câteva stații. Știți cât mă iubește Dumnezeu? Zorba, cum îi spuneam în gând, era marele actor Dorel Stoia. Mergea la repetiții, iar cei cu care era pe peron erau doua balerine și un alt actor cu care juca .

Am mers la premieră însoțită de băiatul de care eram îndrăgostită atunci și de o prietenă. Dorel a cântat și jucat pentru noi, a coborât de pe scenă costumat caraghios până la scaunul meu și a cântat din sală....cuvintele erau atât de nostime, el era un gardian căruia îi scăpase un evadat, iar el se adresa unei fete (eu, dacă tot ajunsese la scaunul meu) cu cuvinte nostime de genul ”obrăznicătură, de îndată să-mi spui unde l-ai ascuns pe pișicher”, timp în care îl sfredelea cu ochii lui vii pe prietenul meu....Am râs atât de mult ! Eram fericită, nu știam ce făcusem de-mi trimisese Dumnezeu un astfel de om în cale. După spectacol, am fost cu toții în cabina lui, apoi l-am condus acasă. În mașină, s-a uitat la iubitul meu de atunci și l-a anunțat că i-a pus Dumnezeu mâna în cap de ieșea cu o fată deosebită ca mine și că îl invită la o bere să vadă el dacă știe ceva despre femei....Zâmbeam fericită, în timp ce prietenul meu era complet fâstâcit și copleșit. M-a întrebat doar când am coborât acasă dacă mai am mulți prieteni așa :-)

N-am știut niciodată ce anume mă făcea deosebită în ochii lui! Eram o studentă modestă, banală, micuță...Mă îmbrăcam modest, nu descoperisem încă fardurile, nu aveam prea multe idei sau vreo direcție.... Mi se adresa cu prințesă mereu, îmi făcea reverențe pe stradă de se uita lumea după noi, dacă îi povesteam ceva, se oprea din mers, îmi ținea mâinile în mâinile lui și mă privea atent în ochi- toate erau puțin teatrale, însă cu un farmec indescriptibil. Atenția lui mă hrănea, hrănea femeia din mine căreia nimeni nu îi spusese vreodată, de exemplu, că are un mers atât de frumos! Nici prin cap nu îmi trecuse că și mersul cuiva poate fi frumos! Într-o după amiază am stat amândoi pe o bancă în curtea catedralei și am privit mersul oamenilor și el îmi arăta-uite cum își aruncă picioarele, uite cum ține umerii, uite ce dezlânat. Tu mergi ca o prințesă, dreaptă, grațioasă, ador să te privesc. Nici să nu te uiți la vreun bărbat care nu va iubi mersul tău, ai înțeles? Oricum, când ai de gînd să te măriți, să mi-l aduci mie să văd câte parale face! Se încrunta serios și eu zâmbeam fericită, eu copilul fără tată bun....găsisem o minune de om, el mă găsise pe mine de fapt....mă simțeam brusc ocrotită și iubită fără să fac nimic. Eram fericită, am mai spus?

De fapt, eram pur și simplu doi oameni fericiți unul în prezența celuilalt. Eu mergeam la spectacolele lui, el citea articolele mele. Amândoi aveam programe încărcate-el repeta zilnic, eu aveam ziarul și cursurile, meditațiile din care îmi câștigam banii de buzunar....așa că am stabilit să ne vedem în fiecare joi la ora 17 în centrul orașului. Ca o paranteză, acum piața aceasta este supraveghetă video, dacă ar fi fost și pe atunci, m-aș fi dus să cer înregistrările, să le păstrez ca pe memorii de preț! Regula noastră era să ne vedem în fiecare joi, la 17.00 și dacă unul din noi nu vine trei joi la rând, atunci să ne sunăm....Eu nu am ajuns cel mai des....aveam examene, taskuri, o soră mai mică care trebuia luată de la școală, meditații....de câte momente privilegiate m-am privat.....Îmi ceream scuze după câte o joie în care absentasem de la întâlnire, el venea și mă aștepta acolo....mereu a venit, chiar și când ploua cu găleata și eu mă uitam pe fereastră și îmi spuneam că sigur nu iese din casă pe o așa vreme.....Se burzuluia la mine și îmi spunea că el este o paranteză în viața mea, eu am viața mea cu de toate, el este doar o paranteză, să nu îi dau importanță mai mare decât merită! El era o paranteză în viața mea!! Rămâneam interzisă și fermecată în continuare de verva și forța lui. Povesteam, ne uitam la tablouri în galerii de artă...aa, da, invariabil, întâlnirea debuta cu o prăjitură la cofetărie. El două, eu una și aia înghițită greu printre hohote de râs - ale mele și ale tuturor celor de acolo. Îl știau toți peste tot și eu mergeam mândră că un astfel de om, tot numai forță și lumină își pleacă urechile spre mine....

După amiezele mele de joi, după amieze fermecate, ore în care un om bun îmi hrănea sufletul și mintea cu generozitate, luându-și ca răsplată el știe ce...Îmi povestea despre iubirea lui pentru Iosefina Stoia, mare actriță și ea ....iar eu visam cu ochii deschiși, uimită că oamenii aceștia există atât de frumos! Spunea : nevastă-mea nu știe cât costă o pâine, dar eu am vrut așa, femeia trebuie să își vadă de universul ei, să fie frumoasă, fără griji și veselă, datoria ei este să împrăștie frumusețe în jur! Sufăr când văd femeile astea amărâte care pleacă de acasă la 5 dimineața, neîngrijite și urâțite de griji ! Cu atâta patos vorbea așa, în timp ce sufletul meu se făcea mic mic.....și eu aveam multe griji, munceam mult, la fel și părinții mei...eram departe de imaginea de divă iubită și protejată, admirată de o lume întreagă așa cum era soția lui....Se însenina iar și se uita cu drag la mine, mai povestește-mi despre tine, prințesă! Ai voce de mare povestitoare, o voce calda, care curge din inima!

Îmi povestea despre școala lui din Lugoj, despre școala de fete unde mai sărea gardul (o știa din adolescență, lucru care mă uimea peste măsură, pe severa mea profesoara mea de germană, Mimosa Horga-Iancovici-cea mai cochetă și mai feminină prezență din viața mea – ea însăși din Lugoj). Îmi povestea despre piesele de teatru scrise de el și puse în scenă. 

Într-o joi, a venit cu o piesă scrisă de el, mi-a cumpărat o înghețată și mi-a citit piesa pe o bancă din curtea bisericii. A declamat, a schimbat roluri și voci, s-a strâmbat în fața mea, a interpretat magistral toate personajele, a cantat, iar eu l-am aplaudat până mi s-au umflat palmele, timp în care el îmi făcea plecăciuni starnind zambete trecatorilor.

Mi-e așa dor de tine, Dorel Stoia, mi-e așa dor de vârsta aceea plină de candoare și frumusețe! Mi-e dor de după amiezele noastre de joi, de întâlnirile noastre minunate, de darurile tale din care și azi sufletul meu se hrănește! Minunea de om, care, după ce i-am citit ceva scris de mine – de fapt, i-am citit două trei paragrafe, apoi mi-a smuls foile din mână și le-a citit încruntat singur, timp în care eu mă făcusem și mai mică pe bancă, așteptând verdictul, s-a ridicat tăcut, îngândurat, m-a cercetat cu o privire nouă, pe care nu o cunoșteam, s-a postat în fața mea și și-a scos pălăria, înclinându-se până la pământ: ești scriitoare. Să-mi dai piesa înapoi, m-ai lăsat să mă fac de râs, ca un măgar bătrân ce sunt! S-a îndepărtat apoi demn, iar eu am fugit după el uluită, neștiind ce să mai cred ! Credea atât de tare în destinul meu măreț! (mi-l zugrăvea adesea, iar eu râdeam cu poftă). 
Aș fi vrut să cred și eu măcar pe jumătate din cât credea el! 

Azi am aflat că s-a stins. Azi, joi, nu altă zi, ci o după amiază de joi.
Moartea are normă de făcut pare-se ziele acestea, seceră oameni buni și frumoși....M-au durut toate morțile de care am auzit zilele acestea, iar acum....Dorel Stoia, a cărui ieșire din scena vieții s-a petrecut după ani minunați, ani în care, iată, a atins și înfrumusețat cu generozitate și lumină și sufletul meu de copil cuminte și modest.
Dumnezeu să te odihnească în pace și iubire, Dorel Stoia! Într-o altă viață, poate, îți voi putea da înapoi o fărîmă măcar din ceea ce mi-ai dăruit tu! Condoleanțe familiei !


Îmi cer scuze pentru relatarea încărcată emoțional și dezlânată. Mi-e greu să redau coerent toată bucuria pe care mi-o aducea omul acesta.

Comentarii

starchim01 a spus…
Frumos ai scris.
Meneopol a spus…
Ce pot să spun? Îmi pare bine că ai trăit această experienţă şi această întîlnire şi, ca la orice sfîtşit, îmi pare rău că a căzut cortina. Degeaba o mie de cuvinte dacă nu trăim şi noi ce ai trăit tu. Ai spus frumos ce-ai avut de spus şi sînt convins că din cer va auzi de vorbele tale. Fericiţi cei ce ştiu să se bucure dar mai fericiţi cei ce ştiu să bucure! Zîmbeşte prinţesă, sînt convins că iubea zîmbetul tău!
Elena a spus…
Mi a atins sufletul artiolul.M am emotionat profund fiinta extraordinara!
Mihaela a spus…
Buna Andreea, foarte frumos ai scris, o poveste frumoasa, multumim pentru ca ai impartasit cu noi.
Mihaela
andreea stoia a spus…
iti multumesc din suflet pentru acest articol....m-ai facut sa plang de fericire si de mandrie...doamne cat imi lipseste....nici acum nu imi vine sa cred ca nu mai este printre noi,dar v-a ramane pentru totdeauna in sufletul meu...bunu` meu iubit....un om deosebit,de mare valoare.Imi doresc macar o clipa sa-l mai strang in brate sa-i spun cat de mult il iubesc si il apreciez!Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!!!!....Iti multumesc inca odata din suflet si imi pare rau ca nu pot sa scriu mai multe dar numai eu stiu ce este in sufletul meu....cum ma trezesc dintr-o data plangand ,cum ii vad chipul aproape zilnic,cum imi aduc aminte discutiile cu el....si multe alte lucruri frumoase traite alaturi de el...Multumesc si te pupa "nepotica andreea"
Andreea a spus…
Andreea.....ce bucurie sa te cunosc asa, ce bucurie sa ma gasesti! Nu stiu cum ma dibuiti voi, cei din familia Stoia, dar mereu ma atingeti intr-un mod indescriptibil! Inca o data, imi pare atat de rau pentru pierderea ta, a noastra....tie trebuie sa iti fie si mai greu decat mie! Bunul tau a fost un inger deghizat, un inger iubitor si plin de viata, poznas, talentat si minunat. Daca vrei, hai sa mutam discutiile noastre pe mail, adresa mea este adragomir@web.de. M-as bucura sa te cunosc mai bine, chiar si in viata reala. Cine stie, poate vom avea propriile dupa amieze, in amintirea lui!
Emil a spus…
Dumnezeu sa te odihneasca, Maestre!
Am aflat mult prea tirziu ca ai trecut in lumea umbrelor si regret nespus ca nu am putut sa te conduc pe ultimul drum. Iti multumim pentru tot ce ai facut pentru noi si adresez familiei si celor care l-au iubit cele mai sincere condoleante!

Emil Sandu