Am locuit cândva în deșert.
Îmi amintesc bine culoarea nisipului, vântul ușor și aroma aspră a ceaiului băut seara în asfințitul soarelui.
Îmi amintesc oaza în care am poposit ultima oară, îmi amintesc chipurile frumoase ale bărbaților din tribul meu. Îmi amintesc clinchetul brățărilor de la mâinile femeilor, susurul binecuvântat al apei, fornăitul cămilelor, larma pruncilor care se hârjoneau pe acolo.
Îmi amintesc neliniștea și fiorul din sufletul meu, fior care mă mâna departe, la marginea oazei, spre dunele roșiatice, călăream și scrutam cu nesaț orizontul, căutând să aflu ce e dincolo de nisipul meu iubit, ce e dincolo de marginea orizontului. Visam cu privirea înfiptă în depărtare, stând nemișcată pe Salma, blânda mea cămila, visam la lumea necunoscută ce pulsa dincolo de ultimele fire de nisip ale deșertului. Plecam când întunericul începea să mă împresoare. Mă întorceam în tabără cu inima bătând nebunește, arzând vie, împărțită între nemăsurata iubire pentru cei din neamul meu și sentimentul că acolo, la marginea nisipului fierbinte, este o lume stranie și neliniștită ca inima mea, o lume care mă așteaptă .
Pe măsura ce mă apropiam de corturile noastre, pe buze îmi înflorea un zâmbet la gândul că nu mai este mult și voi întâlni silueta surorii mele Ultafa. În fiecare seară, din copilărie, fugeam din tabară pentru a adulmeca viitorul, iar la întoarcere mereu îmi ieșea ea în întâmpinare, cu privirea moartă de spaimă și iubire, cu vălul ei negru pe cap și mâna fină, cu degete frumoase care îmi apucau frâul Salmei din mână: de ce nu poți fi fericită aici, cu noi, spune-mi, de ce? mă chestiona șoptind apăsat în timp ce ne îndreptam spre ai noștri.
Adesea o îmbrățisam cu căldură, cu entuziasm și îi șopteam și eu, fierbinte ca vântul deșertului : dar sunt! Sunt! Nu vezi? Sunt, nu te mai îngrijora ! Doar că destinul meu e altul, știu, simt asta, înțelegi ?
Serile în care nu fugeam din tabără sau din convoi erau doar cele în care aveam oaspeți din lumea aceea străină. Atunci vibram diferit, eram mai mereu la picioarele lor, servindu-i cu ceai și sorbindu-le fiecare cuvințel despre lumea aceea care mă chema tot mai puternic. Sora mea părea că știe, că înțelege, în ultima vreme părea resemnată, ba erau chiar seri în care nu o mai găseam tremurând la marginea taberei. Știam amândouă că venise vremea, mai erau poate zile, poate ore...nu știam și nici nu căutam să aflu, mă bucuram doar de tot ceea ce mă înconjura cu nostalgia celui care știe că nu se va mai întoarce.
Final deschis. Scrie-l tu :-)
Poveste scrisă în wk 3-4 iulie când am participat la conferința susținuta de Roger Woolger, Deep memory process....Întâmplător oare? :-)
Comentarii