”Sfârșitul cheamă un nou început, știi?”. ”Nu știu, tu de unde știi?”. ” Așa spunea părintele Galeriu”. Mă gândesc. Are dreptate. ”Auzi, ce te faci dacă spațiul ăla negru, adânc dintre un sfârșit și un început pare că nu se mai termină? Înțelegi ce spun? Nu mereu când ceva se termină, îți și bate la ușa o speranță, un nou început cum zici tu. O vreme ești în spațiul ăla, în care nu te ai decât pe tine”. Vorbisem cam mult și nu mai mă ascultase. Poate întrebările mele îi aminteau de discuțiile de pe vremea liceului, când ne aprindeam ș filosofam până în zori. Acum era matur, trecut prin viață...învățase prin străinătățuri că vorba lungă-i sărăcia omului...iar eu rămăsesem pe loc, adolescenta se conservase perfect în mine, ce dezgustător! S-a uitat la mine brusc, ca revenit dintr-o călătorie. ”Nu știu....tu cu tine...asta nu e rău până la urmă, oricum mereu ești tu cu tine. Părintele poate ți-ar răspunde că fix în spațiul ăla negru-de care ești așa speriată acum -ai șansa să îl cunoști pe Dumnezeu.”
”Și dacă l-aș întâlni pe Dumnezeu fix în spațiul ăla de ce aș mai vrea un început? Nu crezi că ar fi mișto să rămân acolo, în negura dintre sfârșit și început? Ha? Ce zici? ” ” Zic că ești imposibilă. Viața e simplă.” Mă indignez pur și simplu. De unde începusem să am chef de joacă, acum îmi vine să mă iau la trântă cu cineva! Simplă?! mârâi către el. ”Uite ce e, n-am zis că viața ta e simplă. Sau că viața mea e simplă. Ai fost atentă, da? Am zis viața e simplă. Ea și mecanismele ei, derularea ei frumoasă și sălbatică. ” Tac. Mă gândesc. ” Nu mai zici nimic?” îmi zâmbește el. ”Nu mai zic!” . ”Păi cum așa? N-ai fi tu! ”
”Nu mai știu ce e viațaaa!” și izbucnesc în plâns.
”Și dacă l-aș întâlni pe Dumnezeu fix în spațiul ăla de ce aș mai vrea un început? Nu crezi că ar fi mișto să rămân acolo, în negura dintre sfârșit și început? Ha? Ce zici? ” ” Zic că ești imposibilă. Viața e simplă.” Mă indignez pur și simplu. De unde începusem să am chef de joacă, acum îmi vine să mă iau la trântă cu cineva! Simplă?! mârâi către el. ”Uite ce e, n-am zis că viața ta e simplă. Sau că viața mea e simplă. Ai fost atentă, da? Am zis viața e simplă. Ea și mecanismele ei, derularea ei frumoasă și sălbatică. ” Tac. Mă gândesc. ” Nu mai zici nimic?” îmi zâmbește el. ”Nu mai zic!” . ”Păi cum așa? N-ai fi tu! ”
”Nu mai știu ce e viațaaa!” și izbucnesc în plâns.
Comentarii
Mi-ai amintit de o intamplare din scoala primara- eram nou venita la o scoala, prin clasa a treia cred si m-a pus invatatoarea sa citesc o compunere in fata clasei. La final era liniste si nimeni nu se mai foia si invatatoarea i-a intrebat daca le-am luat cumva ”maul”! Era prima oara cand auzeam cuvantul acela si m-am dus acasa ingrijorata sa intreb daca am facut ceva rau sau ce inseamna ca le-am luat maul :-))
In ce priveste dilema ta...ti-as spune ca raspunsul depinde si de ce doresti tu sa obtii...gandind cu sentimentele, cu emotiile, poate ca viata ar fi mai intnsa, mai gustoasa daca pot spune asa, insa si mai haotica, vine la pachet, n-ai ce sa faci. Plus, emotiile neexersate, nestrunite...pot fi foarte periculoase. Intreba-te in inima ta si apoi asculta, eu asa fac...si daca simt fiorul acela launtric, oricat de slab si vag perceptibil, merg inainte. Te ajuta oare ce ti-am spus?....