Acum un an, cam pe vremea asta, ascultam o poveste spusă de o fată frumoasă.
Așteptam să mă prezint în fața comisiei de evaluare, cu speranța că îmi voi începe aventura în lumea jungiană....Mă gândeam, ascultând-o, ce frumos ar fi să fim admise amândouă, să o cunosc mai bine și să aflu mai multe și mai multe povești.
Azi, cu puțin înaintea voastră, am aflat povestea poveștii. Drumul până la ceea ce astăzi este pasiunea Monicăi, POVESTEA, pasiunea care i-a dat deoparte orice alte preocupări (când am cunoscut-o, lucra ca PR pentru hotnews, însă pusese deja pe picioare și a treia cafea), pare să fi fost un drum hărăzit de sus.
Ce am observat, cunoscând poveștile multora din jurul meu, este faptul că, deși a existat acel moment când au știut clar că acesta și nu altul este drumul, primii pași tot au fost cu ezitări, îndoieli, temeri...întrebări. Curajul însă de a merge înainte nu face decât să lărgească și să lumineze drumul, așa că pășiți cu curaj ! (Andreea)
”Atunci când nu știi încă unde va duce povestea ta, este ca și cum drumul îți este acoperit de ceață, lipsit de orizont și nesigur ca un dans pe sârmă. Cam asta experimentam și eu înainte să se nască mai întâi visul și apoi povestea care m-a călăuzit spre cine sunt.
Norocul a fost că îmi începusem deja analiza personală, atunci când un vis a venit să-mi atragă atenția cum că port în cârcă un muribund. Muribundul acela, urma să aflu că era însăși vocația mea (cu sensul de menire, misiune personală), necunoscută și nebănuită până atunci. Știam doar că până în acel moment, deși aveam un statut social și financiar mai mult decât ok, îmi tot dădeau târcoale îndoiala și nesiguranța că sunt acolo unde trebuie, acolo unde am fost menită să fiu.
Așa s-au născut întrebările care au făcut posibil răspunsul, prin zdruncinarea din ce în ce mai puternică a credințelor limitative care mă țineau pe loc în confortul călduț al vieții mele obișnuite. Din fericire, ca întotdeauna atunci când e vorba de ceva cu adevărat important, răspunsul ne dă el însuși târcoale și nu mai avem nevoie decât de un interpret pentru a ni-l face cunoscut clar și răspicat.
Cred sincer în existența mesagerilor care pot îmbrăca diferite chipuri, astfel încât mesajul să ajungă la noi și să ne trezească din uitarea a ceea ce suntem. În cazul meu, mesagerul a fost Lia Perjovschi, pe care am întâlnit-o la doua zile după visul respectiv și la doar o zi după ce, în discuția cu analista mea din acea perioadă am luat decizia să-mi caut “darul”.
Nu știam exact ce caut, dar știam că trebuie cu orice preț să găsesc acea parte din mine care se stingea în bezna inconștienței mele și de care depindea împlinirea rostului meu pe această lume. Întâlnind-o pe Lia (pentru prima oară în viață) m-a impresionat atât de mult povestea ei, încât mi-am făcut loc printre sutele de oameni prezenți la acel vernisaj și m-am trezit stând în fața ei și spunându-i eu însămi o poveste.
Era o frumoasă poveste sufită, pe care am simțit nevoia să i-o dăruiesc în schimbul emoției pe care o sădise în mine în acea seară care deschidea expoziția ei la Centrul de cultură și artă contemporană Pavilion Unicredit. Ea a fost primul om care a remarcat instant, deși habar nu avea cine sunt, darul meu de povestitor. Deîndată ce mi-am încheiat povestea, ea m-a invitat să țin alături de ea o conferință despre povești.
Acest lucru se întâmpla în seara zilei de 19 februarie 2009. În mod total “întâmplător”, conferința mea a avut loc într-o altă seara de 19, martie de această dată, iar pe 19 mai (nu pot să nu remarc repetitivitatea parcă temeinic orânduită astfel de sus) a început primul meu curs despre povești ca metafore ale dezvoltării de sine, în cadrul Fundației Calea Victoriei.
În tot acest răstimp, semnele de confirmare a drumului bun au fost prezente pretutindeni. La scurtă vreme după întâlnirea cu Lia, am avut un nou vis în care o minunată carte de povești cobora din cer însoțită de un glas solemn și puternic care spunea: “Această carte te-a readus la viață, în spiritul ei să trăiești de acum!” Imediat după acest moment, am vizualizat un frontispiciu de piatră pe care erau gravate trei stele, iar steaua din mijloc s-a aprins ca printr-o magie la sunetul acelor cuvinte. Atunci am știut că în sfârșit steaua mea s-a aprins și avea să îmi călăuzească de atunci încolo drumul, spulberând ceața care îmi ocultase până în acel moment destinația.
Acum știu că povestea este atât o punte între doua lumi, cât și o călăuză în drumul către sine și către descoperirea eroului interior.
Există povești citite sau auzite, povești scrise, povești uitate, povești nerostite, povești cu aromă de mirodenii, povești cu gust de lut ars, povești ale altora și povești ale noastre, povești călătoare, povești fără timp, povești pentru cuvinte și povești pentru tăceri, povești care ne adorm și povești care ne trezesc, povești trăite chiar de noi.
Orice poveste are un iz de magie care străpunge efemerul clipei, strecurând în ea infinitul, atemporalul, conectarea la o altă dimensiune care se deschide prin rostirea formulei “A fost odată…”
Monica Brândușescu
Așteptam să mă prezint în fața comisiei de evaluare, cu speranța că îmi voi începe aventura în lumea jungiană....Mă gândeam, ascultând-o, ce frumos ar fi să fim admise amândouă, să o cunosc mai bine și să aflu mai multe și mai multe povești.
Azi, cu puțin înaintea voastră, am aflat povestea poveștii. Drumul până la ceea ce astăzi este pasiunea Monicăi, POVESTEA, pasiunea care i-a dat deoparte orice alte preocupări (când am cunoscut-o, lucra ca PR pentru hotnews, însă pusese deja pe picioare și a treia cafea), pare să fi fost un drum hărăzit de sus.
Ce am observat, cunoscând poveștile multora din jurul meu, este faptul că, deși a existat acel moment când au știut clar că acesta și nu altul este drumul, primii pași tot au fost cu ezitări, îndoieli, temeri...întrebări. Curajul însă de a merge înainte nu face decât să lărgească și să lumineze drumul, așa că pășiți cu curaj ! (Andreea)
”Atunci când nu știi încă unde va duce povestea ta, este ca și cum drumul îți este acoperit de ceață, lipsit de orizont și nesigur ca un dans pe sârmă. Cam asta experimentam și eu înainte să se nască mai întâi visul și apoi povestea care m-a călăuzit spre cine sunt.
Norocul a fost că îmi începusem deja analiza personală, atunci când un vis a venit să-mi atragă atenția cum că port în cârcă un muribund. Muribundul acela, urma să aflu că era însăși vocația mea (cu sensul de menire, misiune personală), necunoscută și nebănuită până atunci. Știam doar că până în acel moment, deși aveam un statut social și financiar mai mult decât ok, îmi tot dădeau târcoale îndoiala și nesiguranța că sunt acolo unde trebuie, acolo unde am fost menită să fiu.
Așa s-au născut întrebările care au făcut posibil răspunsul, prin zdruncinarea din ce în ce mai puternică a credințelor limitative care mă țineau pe loc în confortul călduț al vieții mele obișnuite. Din fericire, ca întotdeauna atunci când e vorba de ceva cu adevărat important, răspunsul ne dă el însuși târcoale și nu mai avem nevoie decât de un interpret pentru a ni-l face cunoscut clar și răspicat.
Cred sincer în existența mesagerilor care pot îmbrăca diferite chipuri, astfel încât mesajul să ajungă la noi și să ne trezească din uitarea a ceea ce suntem. În cazul meu, mesagerul a fost Lia Perjovschi, pe care am întâlnit-o la doua zile după visul respectiv și la doar o zi după ce, în discuția cu analista mea din acea perioadă am luat decizia să-mi caut “darul”.
Nu știam exact ce caut, dar știam că trebuie cu orice preț să găsesc acea parte din mine care se stingea în bezna inconștienței mele și de care depindea împlinirea rostului meu pe această lume. Întâlnind-o pe Lia (pentru prima oară în viață) m-a impresionat atât de mult povestea ei, încât mi-am făcut loc printre sutele de oameni prezenți la acel vernisaj și m-am trezit stând în fața ei și spunându-i eu însămi o poveste.
Era o frumoasă poveste sufită, pe care am simțit nevoia să i-o dăruiesc în schimbul emoției pe care o sădise în mine în acea seară care deschidea expoziția ei la Centrul de cultură și artă contemporană Pavilion Unicredit. Ea a fost primul om care a remarcat instant, deși habar nu avea cine sunt, darul meu de povestitor. Deîndată ce mi-am încheiat povestea, ea m-a invitat să țin alături de ea o conferință despre povești.
Acest lucru se întâmpla în seara zilei de 19 februarie 2009. În mod total “întâmplător”, conferința mea a avut loc într-o altă seara de 19, martie de această dată, iar pe 19 mai (nu pot să nu remarc repetitivitatea parcă temeinic orânduită astfel de sus) a început primul meu curs despre povești ca metafore ale dezvoltării de sine, în cadrul Fundației Calea Victoriei.
În tot acest răstimp, semnele de confirmare a drumului bun au fost prezente pretutindeni. La scurtă vreme după întâlnirea cu Lia, am avut un nou vis în care o minunată carte de povești cobora din cer însoțită de un glas solemn și puternic care spunea: “Această carte te-a readus la viață, în spiritul ei să trăiești de acum!” Imediat după acest moment, am vizualizat un frontispiciu de piatră pe care erau gravate trei stele, iar steaua din mijloc s-a aprins ca printr-o magie la sunetul acelor cuvinte. Atunci am știut că în sfârșit steaua mea s-a aprins și avea să îmi călăuzească de atunci încolo drumul, spulberând ceața care îmi ocultase până în acel moment destinația.
Acum știu că povestea este atât o punte între doua lumi, cât și o călăuză în drumul către sine și către descoperirea eroului interior.
Există povești citite sau auzite, povești scrise, povești uitate, povești nerostite, povești cu aromă de mirodenii, povești cu gust de lut ars, povești ale altora și povești ale noastre, povești călătoare, povești fără timp, povești pentru cuvinte și povești pentru tăceri, povești care ne adorm și povești care ne trezesc, povești trăite chiar de noi.
Orice poveste are un iz de magie care străpunge efemerul clipei, strecurând în ea infinitul, atemporalul, conectarea la o altă dimensiune care se deschide prin rostirea formulei “A fost odată…”
Monica Brândușescu
Comentarii
multumesc, Andreea, multumesc, Monica de reamintire...