urmează povestea lui Mihai, Neanu pentru prieteni, despre cum a crescut în timp pasiunea lui pentru fotografie, devenind astăzi un mod de viață.
Până postez rândurile scrise de el, vă ofer câteva fotografii de-ale lui care m-au fermecat. A, una dintre ele a fost folosită aici.
Cariera mea a apucat, așadar, pe o cale inginerească normală în firma Asea Brown Boveri (ABB) unde am lucrat, nu fără plăcere, vreo șase ani. A fost, nimic de zis, inginerie la superlativ. Aveam de-a face cu oameni minunați, cu care sunt și acum, după atâta vreme, bun prieten, lucram pe mașini de ultimă generație, aveam ocazia să îmi pun mintea la contribuție și nu aveam vreme de tetriș în birou.
Apoi am început să mă îndoiesc că vreau să o țin tot așa, fără nicio perspectivă. În viața mea apăruse Tudor, primul copil și, în plus, îmi doream mâini mai curățele și urechi mai puțin obosite de zgomotul infernal al mașinilor. Mi-am luat inima în dinți și, spre disperarea familiei, am părăsit ingineria, se pare pentru totdeauna, ca prim pas, oarecum hazardat, spre altceva, nu prea știam spre ce. Nici astăzi nu stiu cu precizie ce vreau, dar, ca orice român care se respectă, știu foarte bine ce nu vreau. O viziune discutabilă, dar care dă evidente rezultate.
Am lucrat un an ca și “copil de mingi”, om bun la toate, de la muncile de jos la cele în cămașă albă, în reprezentanța unui român stabilit în Austria. Am renunțat repede unul la celălalt. Nu eram, clar, făcut pentru a negocia contracte în numele altcuiva. In plus, nehotărârea șefului meu în materie de design interior pusese îngrijorator de mulți mușchi pe bicepșii mei, pentru că la fiecare câteva zile schimbam, într-un du-te-vino interminabil, mobila între cele doua sedii ale companiei.
Cu ajutorul unui prieten fizician și grație unei limbi engleze stăpânite mai bine ca alții, am făcut primii pași în presa economică, în Business Media Group, unde am lucrat vreme de 7 ani. Un alt loc de muncă de frumoasă aducere aminte, cu oameni plăcuți și deschiși la minte. Dar presa, cred eu, nu e pentru toate vârstele. Spre patruzeci de ani nu mai ai răbdare pentru ea. Am mai facut o ultimă tentativă, lucrând vreme de aproape un an în grupul Realitatea Cațavencu ca șef al redacției de limba engleză al agenției de presă Newsin din cadrul grupului.
Apoi am luat-o pe cont propriu, sătul de propria-mi ineficiență. Greu aș fi crezut acum vreo zece ani că o să ajung să-mi căștig existența din fotografie. A fost șansa mea. Cochetasem cu ea încă din copilarie, îndemnat de tatăl meu, medic cardiolog și pasionat fotograf, întodeauna cu aparatul lui rusesc Zorki de gât în vacanțe și în zilele libere. Plicurile cu fotografii mici alb negru, datate 1968… 1969 îmi povestesc și acum în imagini despre copilaria mea așa cum cuvintele nu au făcut-o niciodată.
Am fost fascinat de fotografia digitala încă de la apariția ei și mi-am cumpărat rapid un DSLR atunci când acestea au devenit ceva mai accesibile maselor. De atunci viata mea s-a schimbat. La zece ani dupa primul meu digital, un Nikon de buzunar, mă laud azi cu un ruscac bine garnisit cu aparate și lentile de prestigiu de la Canon și cu o mică afacere de care sunt foarte mulțumit.
Așa cum am mărturisit si pe site-ul meu, pe care vă invit cu plăcere să-l vizitati, fotografia mi-a schimbat viața așa cum nicio altă pasiune sau vin nu au reușit să o facă…”
Mihai Constantineanu
Până postez rândurile scrise de el, vă ofer câteva fotografii de-ale lui care m-au fermecat. A, una dintre ele a fost folosită aici.
”Copil al epocii de aur, am absolvit în 1991 o facultate tehnică. Nu era ceea ce-mi doream. La vremea când am terminat liceul, în 1985, colecționam cu pasiune monede grecești și romane, eram îndrăgostit de vechituri și visul meu era să mă fac arheolog. Pentru asta ar fi fost, însă, nevoie de o facultate de istorie, iar pentru facultatea de istorie era nevoie să înveți pe dinafară discursurile sforăitoare ale lui Ceaușescu. No way… Pasiunea pentru monedele antice mi-a rămas până în ziua de azi, dar atât.
Apoi am început să mă îndoiesc că vreau să o țin tot așa, fără nicio perspectivă. În viața mea apăruse Tudor, primul copil și, în plus, îmi doream mâini mai curățele și urechi mai puțin obosite de zgomotul infernal al mașinilor. Mi-am luat inima în dinți și, spre disperarea familiei, am părăsit ingineria, se pare pentru totdeauna, ca prim pas, oarecum hazardat, spre altceva, nu prea știam spre ce. Nici astăzi nu stiu cu precizie ce vreau, dar, ca orice român care se respectă, știu foarte bine ce nu vreau. O viziune discutabilă, dar care dă evidente rezultate.
Am lucrat un an ca și “copil de mingi”, om bun la toate, de la muncile de jos la cele în cămașă albă, în reprezentanța unui român stabilit în Austria. Am renunțat repede unul la celălalt. Nu eram, clar, făcut pentru a negocia contracte în numele altcuiva. In plus, nehotărârea șefului meu în materie de design interior pusese îngrijorator de mulți mușchi pe bicepșii mei, pentru că la fiecare câteva zile schimbam, într-un du-te-vino interminabil, mobila între cele doua sedii ale companiei.
Cu ajutorul unui prieten fizician și grație unei limbi engleze stăpânite mai bine ca alții, am făcut primii pași în presa economică, în Business Media Group, unde am lucrat vreme de 7 ani. Un alt loc de muncă de frumoasă aducere aminte, cu oameni plăcuți și deschiși la minte. Dar presa, cred eu, nu e pentru toate vârstele. Spre patruzeci de ani nu mai ai răbdare pentru ea. Am mai facut o ultimă tentativă, lucrând vreme de aproape un an în grupul Realitatea Cațavencu ca șef al redacției de limba engleză al agenției de presă Newsin din cadrul grupului.
Apoi am luat-o pe cont propriu, sătul de propria-mi ineficiență. Greu aș fi crezut acum vreo zece ani că o să ajung să-mi căștig existența din fotografie. A fost șansa mea. Cochetasem cu ea încă din copilarie, îndemnat de tatăl meu, medic cardiolog și pasionat fotograf, întodeauna cu aparatul lui rusesc Zorki de gât în vacanțe și în zilele libere. Plicurile cu fotografii mici alb negru, datate 1968… 1969 îmi povestesc și acum în imagini despre copilaria mea așa cum cuvintele nu au făcut-o niciodată.
Am fost fascinat de fotografia digitala încă de la apariția ei și mi-am cumpărat rapid un DSLR atunci când acestea au devenit ceva mai accesibile maselor. De atunci viata mea s-a schimbat. La zece ani dupa primul meu digital, un Nikon de buzunar, mă laud azi cu un ruscac bine garnisit cu aparate și lentile de prestigiu de la Canon și cu o mică afacere de care sunt foarte mulțumit.
Așa cum am mărturisit si pe site-ul meu, pe care vă invit cu plăcere să-l vizitati, fotografia mi-a schimbat viața așa cum nicio altă pasiune sau vin nu au reușit să o facă…”
Mihai Constantineanu
Comentarii