Pe Ioana am cunoscut-o pe vremea când băiețelul meu creștea rapid la mine în burtică. În rochiile Lala m-am simțit cochetă și în timpul sarcinii. Am primit nu numai rochii frumoase, admirate pretutindeni, ci și o prietenia unei tinere femei frumoasă, inventivă, vie, cu o poveste remarcabilă. Când am cunoscut-o, tocmai renunțase la un job bine plătit, pentru a se dedica întru totul pasiunii sale: rochiile. Boemă, cu zulufii ei castanii șic, îmbrăcată mereu colorat, intuitivă, inteligentă, Lala și-a făcut loc atât în dulapul meu, cât și în inima mea. Da, Lala este o ființă, dar Lala este și o rochie ieșită din mâinile ei, pentru că ”eu cred că atunci când ai o pasiune, nu faci ceva, ci EȘTI acel ceva”. (Ioana Diacu)
"Pasiunea" mea pentru rochii... (sper să o pun corect în cuvinte) ... este cumva înscrisă în codul meu genetic. Spun asta pentru că ori de cate ori am încercat, din motive raționale și practice să o "uit" sau să o îngrop, ea a revenit și m-a luat prin surprindere, a recidivat.
Am avut perioade de luni de zile, când, din motive practice, nu am putut să fac rochii, și atunci visam, aproape în fiecare seară, rochii în cele mai mici detalii, mă visam în garderobe de teatru și vedeam în vis zeci de rochii care, nu știu dacă există sau nu, știu doar că eu le vedeam cu ochii mei de dormit, pe ecranul minții mele, deci e posibil să fi fost rochii create de mine, nu știu...
În perioadele în care nu lucrez, nu am liniște, am sentimentul ăla că îmi lipsește ceva esențial, cum ar fi o mână, seara când merg la culcare am sentimentul că am uitat să fac ceva, ceva important...
Ca să nu mai spun că a devenit un obicei personal să mă uit pe stradă la vestimentația trecătoarelor și să o "descos", să mă gândesc cum o fi făcută, să-mi placă elemente și să le recompun în mintea mea. Am un fel de joc pe calculator în mintea mea, pe care îl joc fără să-mi dau seama de foarte multe ori.
Dacă iau ce am făcut până acum și împart la cât mi-am imaginat că fac, îmi dă mult cu minus, asta pentru că mintea mea a "tăiat" mult dintr-o rochie tocmai ca să o facă purtabilă, însă țin în mintea (inima) mea câteva șifoniere pline de rochii fantastice pe care sper să le scot de la naftalină cât de curând. ”
Citește mai multe și aici.
"Pasiunea" mea pentru rochii... (sper să o pun corect în cuvinte) ... este cumva înscrisă în codul meu genetic. Spun asta pentru că ori de cate ori am încercat, din motive raționale și practice să o "uit" sau să o îngrop, ea a revenit și m-a luat prin surprindere, a recidivat.
Am avut perioade de luni de zile, când, din motive practice, nu am putut să fac rochii, și atunci visam, aproape în fiecare seară, rochii în cele mai mici detalii, mă visam în garderobe de teatru și vedeam în vis zeci de rochii care, nu știu dacă există sau nu, știu doar că eu le vedeam cu ochii mei de dormit, pe ecranul minții mele, deci e posibil să fi fost rochii create de mine, nu știu...
În perioadele în care nu lucrez, nu am liniște, am sentimentul ăla că îmi lipsește ceva esențial, cum ar fi o mână, seara când merg la culcare am sentimentul că am uitat să fac ceva, ceva important...
Ca să nu mai spun că a devenit un obicei personal să mă uit pe stradă la vestimentația trecătoarelor și să o "descos", să mă gândesc cum o fi făcută, să-mi placă elemente și să le recompun în mintea mea. Am un fel de joc pe calculator în mintea mea, pe care îl joc fără să-mi dau seama de foarte multe ori.
Dacă iau ce am făcut până acum și împart la cât mi-am imaginat că fac, îmi dă mult cu minus, asta pentru că mintea mea a "tăiat" mult dintr-o rochie tocmai ca să o facă purtabilă, însă țin în mintea (inima) mea câteva șifoniere pline de rochii fantastice pe care sper să le scot de la naftalină cât de curând. ”
Citește mai multe și aici.
Comentarii