Păzitorul pragului....

Thinking about death_Frida Kahlo
Acum ceva vreme scriam despre pasiuni și poveștile din spatele lor, despre oamenii pe care îi cunosc și cărora pasiunea lor le-a schimbat radical viața. Un astfel de om este și Marcel Răduț Seliște-un om care face parte din viața mea de aproape douăzeci de ani. Este, de fapt, unul dintre bărbații importanți din viața mea, pentru că a ajutat cu dragostea și grija lui la alcătuirea mea interioară. S-a întors cu toată ființa către Dumnezeu slujind de puțină vreme ca preot. Nu teologia fusese prima alegere, așa că am fost uimită să îl descopăr în această ipostază. 
L-am rugat să îmi scrie un text în care să povestească cum s-a făcut trecerea....cum s-a decis că slujirea lui Dumnezeu e calea inimii lui și nu alta, cum au fost primii pași pe calea aceasta.....
Am așteptat îndelung textul de la el. A meritat așteptarea. În spatele cuvintelor, respiră același om frumos și bun, aceeași delicatețe, neliniște și hotărâre, care mi-erau cunoscute. A ales să scrie nu atât despre alegerea lui pentru teologie, cât despre ce face acum, ca preot de spital. Și-a intitulat textul Păzitorul pragului, uimindu-mă încă o dată-acum citesc ”Despre moarte și a muri”, de Elisabeth Kuebler Ross și mă gândesc serios că m-aș specializa bucuroasă în tanatopsihologie. Nu e nimic întâmplător, nu?




”Am ezitat mult timp să scriu despre ce înseamnă a fi preot de spital. Este dificil să vorbeşti despre suferinţă într-o lume în care oamenii îşi clădesc fericirea pe nefericirea semenilor. Este şi mai dificil să mărturiseşti despre minuni unor oameni rătăciţi care nu mai cred nici măcar în propria persoană. Uneori este imposibil să răspândeşti Lumina când în suflet încă te lupţi cu Întunericul. Totuşi, câteva rânduri voi scrie...
În spital am ajuns pentru că îmi doream să mă salvez. Obosisem. Opt ani şi jumătate de birocraţie bisericească pot să reprezinte puţin pentru un doritor de carieră, de parvenire, de căpătuire. Pentru mine aceşti ani, deşi presăraţi cu victorii ale Luminii în faţa Întunericului din noi, au fost prea mulţi şi prea mult! Mulţi pentru că am aşteptat ani în şir acceptul ierarhilor mei de a-mi dărui preoţia, care mi-a fost refuzată până în anul 2009 pentru că eram „rascolnic” sau altfel spus, inadaptat sistemului. Prea mult pentru că am descoperit adâncul întunericului din sufletul meu şi din sufletele unora dintre cei care administrează partea lumească a Bisericii. Doream să mă salvez...

Mitropolitul meu, Înaltpreasfinţitul Irineu a fost corect cu mine. Mi-a dat să aleg: „Poţi rămâne, poţi merge preot la un paraclis mitropolitan sau poţi deveni preot de spital. Tu alegi!” M-am hotărât să merg preot la spital. „Va fi greu acolo, m-a avertizat Mitropolitul, vei descoperi cu adevărat suferinţa şi îţi vei afla limitele sufleteşti şi trupeşti. Gândeşte-te bine! Să nu mă cauţi mai târziu şi să-mi ceri, învins, să te iau de acolo, că nu voi face asta! Au fost prea mulţi preoţi care au mers la spital doar ca să aibă de unde să plece. Gândeşte-te bine, discută şi cu soţia şi alege!” Mi-am asumat riscul. Am fost hirotonit diacon, am avut o perioadă de practică liturgică, apoi am fost hirotonit preot.
În spital am găsit mizerie, indiferenţă, corupţie, haos, suferinţă, deznădejde, dar şi loialitate, speranţă, credinţă şi minuni dumnezeieşti. Am început lupta cu sistemul, dar şi cu slăbiciunile mele. Am avut căderi, dar m-am ridicat, cu mila lui Dumnezeu. Voi mai avea căderi, dar mă voi ridica, purtat de aceeaşi milă a lui Hristos.
Primul meu „caz”: un copil de câteva luni intoxicat cu dentocalmin. Părinţii, oameni tineri şi deosebiţi, erau distruşi. Mama se considera vinovată pentru greşeala comisă, era în pragul nebuniei. Tatăl copilului era alb la chip şi abia mai vorbea, în şoaptă, ca un muribund. La acel moment eram încă diacon. Am botezat copilul, i-am îndrumat pe părinţi să meargă la spovedit. Le-am cerut să citească Acatistul Maicii Domnului dimineaţa, la prânz şi seara, pe holul murdar din faţa uşii de la Terapie Intensivă, unde aşteptau să fie chemaţi de medici pentru a primi lista zilnică cu medicamentele de cumpărat (în spital, în foarte multe situaţii, eşti obligat să-ţi cumperi singur medicamentele, spitalul are depozitele aproape mereu goale). Apoi, dimineaţa şi seara, am început să merg la copil, în salonul de la TI 4 (Terapie Intensivă, etajul 4), unde îngenuncheam la pătuţul lui, lângă aparatele care îi ţineau trupul în viaţă, şi mă rugam Maicii Domnului şi lui Hristos. Pentru cadrele medicale, imaginea unui preot îmbrăcat în alb (mi-am făcut reverendă albă pentru incinta spitalului; unii medici îmi solicitaseră să vin cu halat alb peste reverenda neagră, aşa că am ales să port reverendă albă pentru a evita orice discuţie), rugându-se lângă un copil aflat în semicomă, a fost un şoc. Mulţi mă priveau (şi trebuie să recunosc, încă mă privesc) ca pe o ciudăţenie. Au fost şi rânjete ironice. O asistentă mai îndrăzneaţă mi-a zis într-o dimineaţă: „Părinte, din aşa ceva se scapă foarte greu. E aproape imposibil! Dumnezeu cu mila!” Am tăcut şi am aşteptat. Mărturisesc că am avut clipe de cădere în care aproape că-mi pierdusem speranţa. Hristos a hotărât să ne înveţe o lecţie – Lecţia Speranţei. Copilul şi-a revenit miraculos. Peste câteva luni, părinţii copilului m-au invitat să slujesc la biserica unde s-au cununat religios. Aşa promiseseră Maicii Domnului. Am rostit cuvântul de mărturisire după Cununie. Eu am lăcrimat, iar mireasa, mama copilului salvat de Hristos, a plâns... Aceasta a fost prima minune la care am fost martor. Au urmat alte câteva zeci în doar un an şi jumătate.
În călătoria mea la graniţa dintre lumea de aici şi lumea de dincolo am întâlnit mulţi oameni. Prunci, tineri, maturi sau bătrâni. Unii au mai rămas cu noi, aici, în Regatul celor chemaţi să aleagă între Lumină şi Întuneric. Alţii au plecat acolo, în Împărăţia Luminii. Chipurile celor plecaţi mă caută uneori, la ceas de noapte. Oana (24 ani), Mario-Alexandru (21 ani), Mădălina (16 ani), Ciprian (19 ani) şi pruncii care au luptat să rămână în viaţă doar cât să primească Sfântul Botez sunt sufletele care mă vor întâmpina dincolo de Prag, atunci când voi fi şi eu chemat să părăsesc lumea întrebărilor pentru a dobândi răspunsul final la toate rătăcirile mele, răspunsul dăruit de Hristos acolo, în viaţa veşnică a Iubirii dumnezeieşti.
Medicii din spital s-au obişnuit treptat cu mine. Ştiu că sunt considerat un ciudat, un atipic, dar îmi asum situaţia. Uneori sunt privit (şi eu însumi mă privesc) ca fiind un fel de Păzitor al Pragului. Un Prag invizibil dintre Lumea de aici şi Lumea de dincolo. E felul nostru de a ne explica inexplicabilul. Totuşi, este aşa de simplu să desfiinţăm acest prag. Un foc care să cuprindă toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre este suficient: Dragostea..
Pot scrie multe despre ce înseamnă a fi preot de spital, însă cuvintele se risipesc. Rămâne doar amintirea faptelor mele, o amintire pe care o doresc frumoasă... şi peste mii şi mii de ani, în veşnicie, rămâne glasul Evangheliei care ne mărturiseşte despre dragostea în Hristos:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 13, 1-13)



Comentarii

Anonim a spus…
Frumos ... iti doresc putere si credinta pt a ramane la fel pana la sfarsit ! Avem nevoie de fff multi preoti "ciudati" ca tine ca exemple pt a reusi sa regasim drumul spre lumina.
Cu respect, Oana