Sunt cărți pe care le deschid de parcă nu le-aș fi citit niciodată. Mereu alte lumini, alte înțelesuri, alte revelații.
O astfel de carte, pe care, nu știu de ce, o deschid mereu ușor contrariată (așa am și citit-o prima oară) este Lucrarea, semnată de Cornel Constantin Ciomâzgă.
Am deschis-o, în timp ce mă gândeam la prietena mea, care a renunțat la fumat de puțin timp. Primește mesaje de susținere pe facebook, eu îi fac galerie și o ascult când îmi povestește cum adulmecă aerul fumuriu din jurul celor care încă fumează...Lupta ei nu e una ușoară, are, cred, cam zece ani de fumat. Am găsit în cartea de care pomeneam câteva rânduri tulburătoare pentru mine, fumătoare de-o vară, rânduri pe care i le-am citit și ei la telefon.
Iată fragmentul, îl transcriu aici în speranța că mai e cuiva de folos (vreunui fumător, desigur :-)):
”Daria mă asculta, copleșită de crispările ei, aprinzându-și țigară de la țigară. Fumatul. Vai, această atât de generalizată îndeletnicire a vremurilor. O altă tragică exploatare satanică a omului întru batjocorirea Divinității. O practică cu un conținut atât de amăgitor, încât omul nici nu bănuiește ce se ascunde cu adevărat în asimfonia acestor gesturi ale lui.
Întâmplător, oare, toți fumătorii manevrează țigara cu cele trei degete ale închinării? Desigur că nu. Diavolul cunoaște valoarea simbolistică a oricărui gest atitudinal de cinstire și slăvire a lui Dumnezeu. De aceea ține ca tocmai aceste degete care închipuie Sfânta Treime să se adune, operând cu triviala lui lumânare. Căci ce altceva vrea să sugereze ca formă și formulă de ardere țigara însăși? Caricatura lumânării! Iar fumul, pe care-l produce această scârnavă alcătuință din chiar ”iarba dracului”, caută să adumbrească închipuit fumul smirnei și al tămâiei binemiresitoare.
De ce, oare, scopurile banale, chipurile, ale fumătorilor sunt doar de a-și mobila gestualitatea mâinilor și de a trage fumul în piept?
Pentru că mâinile au valoare determinantă în expresia exterioară a rugăciunii. Iar vrăjmașul știe că acestea, odată pângărite, prin slujirea demersurilor lui, conținutul lor valoric va fi diminuat sau chiar anulat.
Într-un vas în care a stat o vreme țuică nu vei putea pune curând lapte..
Apoi, de ce, oare, fumul este inhalat și reținut câteva clipe în piept? (...) tămâierea este cel mai de seamă și mai accentuat act în formula actelor cultului extern al ritualului creștin ortodox. Iată de ce-l determină Diavolul pe fumător să inhaleze și să rețină fumul în piept: să creeze astfel o batjocoritoare tămâiere cu spurcata lui iarbă a ”Naosului Templului Sfântului Duh” . ”Căci în inima ta va sălășlui Dumnezeu! ” Or, în pieptul fumătorului, funinginea și nicotina își fac casă și de-acolo, intrând în plămâni, vor întina întreg trupul. Unde să mai sălășluiască Dumnezeu?
Și lucrurile nu se opresc aici. Țigara este ținută cu buzele. Cele care ar trebui să rostească o biată rugăciune sau care, uneori, samavolnic și inconștient, sărută icoane sau chiar sfinte moaște.
Și din toate astea ce rămâne? Ce rămîne în urma fumătorului? Rămâne duhoarea aceea pe care nici chiar el, adesea, n-o agreează. Rămâne scrumul, ca simbol al distrugerii și degradării. Rămâne o cicatrice adâncă și cheloidă pe sufletul siluit. Rămâne relația cu bunul Dumnezeu profund avariată. Rămâne roada muncii și sudoarea trudei pentru bănuțul adunat, o jertfă pe veci satanei și iadului simbrie. Atât.
Nu este oare acesta păcatul suicidului absolut? Nu-și omoară omul singur, lent și sigur, trup și suflet? ” (Lucrarea, pp. 135-137)
* Titlul postului este un vers din poezia La fumat, de Marin Sorescu..
O astfel de carte, pe care, nu știu de ce, o deschid mereu ușor contrariată (așa am și citit-o prima oară) este Lucrarea, semnată de Cornel Constantin Ciomâzgă.
Am deschis-o, în timp ce mă gândeam la prietena mea, care a renunțat la fumat de puțin timp. Primește mesaje de susținere pe facebook, eu îi fac galerie și o ascult când îmi povestește cum adulmecă aerul fumuriu din jurul celor care încă fumează...Lupta ei nu e una ușoară, are, cred, cam zece ani de fumat. Am găsit în cartea de care pomeneam câteva rânduri tulburătoare pentru mine, fumătoare de-o vară, rânduri pe care i le-am citit și ei la telefon.
Iată fragmentul, îl transcriu aici în speranța că mai e cuiva de folos (vreunui fumător, desigur :-)):
”Daria mă asculta, copleșită de crispările ei, aprinzându-și țigară de la țigară. Fumatul. Vai, această atât de generalizată îndeletnicire a vremurilor. O altă tragică exploatare satanică a omului întru batjocorirea Divinității. O practică cu un conținut atât de amăgitor, încât omul nici nu bănuiește ce se ascunde cu adevărat în asimfonia acestor gesturi ale lui.
Întâmplător, oare, toți fumătorii manevrează țigara cu cele trei degete ale închinării? Desigur că nu. Diavolul cunoaște valoarea simbolistică a oricărui gest atitudinal de cinstire și slăvire a lui Dumnezeu. De aceea ține ca tocmai aceste degete care închipuie Sfânta Treime să se adune, operând cu triviala lui lumânare. Căci ce altceva vrea să sugereze ca formă și formulă de ardere țigara însăși? Caricatura lumânării! Iar fumul, pe care-l produce această scârnavă alcătuință din chiar ”iarba dracului”, caută să adumbrească închipuit fumul smirnei și al tămâiei binemiresitoare.
De ce, oare, scopurile banale, chipurile, ale fumătorilor sunt doar de a-și mobila gestualitatea mâinilor și de a trage fumul în piept?
Pentru că mâinile au valoare determinantă în expresia exterioară a rugăciunii. Iar vrăjmașul știe că acestea, odată pângărite, prin slujirea demersurilor lui, conținutul lor valoric va fi diminuat sau chiar anulat.
Într-un vas în care a stat o vreme țuică nu vei putea pune curând lapte..
Apoi, de ce, oare, fumul este inhalat și reținut câteva clipe în piept? (...) tămâierea este cel mai de seamă și mai accentuat act în formula actelor cultului extern al ritualului creștin ortodox. Iată de ce-l determină Diavolul pe fumător să inhaleze și să rețină fumul în piept: să creeze astfel o batjocoritoare tămâiere cu spurcata lui iarbă a ”Naosului Templului Sfântului Duh” . ”Căci în inima ta va sălășlui Dumnezeu! ” Or, în pieptul fumătorului, funinginea și nicotina își fac casă și de-acolo, intrând în plămâni, vor întina întreg trupul. Unde să mai sălășluiască Dumnezeu?
Și lucrurile nu se opresc aici. Țigara este ținută cu buzele. Cele care ar trebui să rostească o biată rugăciune sau care, uneori, samavolnic și inconștient, sărută icoane sau chiar sfinte moaște.
Și din toate astea ce rămâne? Ce rămîne în urma fumătorului? Rămâne duhoarea aceea pe care nici chiar el, adesea, n-o agreează. Rămâne scrumul, ca simbol al distrugerii și degradării. Rămâne o cicatrice adâncă și cheloidă pe sufletul siluit. Rămâne relația cu bunul Dumnezeu profund avariată. Rămâne roada muncii și sudoarea trudei pentru bănuțul adunat, o jertfă pe veci satanei și iadului simbrie. Atât.
Nu este oare acesta păcatul suicidului absolut? Nu-și omoară omul singur, lent și sigur, trup și suflet? ” (Lucrarea, pp. 135-137)
* Titlul postului este un vers din poezia La fumat, de Marin Sorescu..
Comentarii