Gânduri ...de copil

    eu, pe la 6 ani
  • În copilărie, credeam că un scamator este un om care adună scame. Nici mai mult, nici mai puțin. Am înțeles foarte greu ce este de fapt un scamator, cu ce se ocupă și în continuare mi se pare cumva neverosimil. Până la urmă...un scamator poate fi totuși omul care adună scame. Din sufletele oamenilor. Din aceeași gamă - îmi amintesc că l-am întrebat pe tata ce înseamnă ceaprăzărie, treceam noi cu mașina prin dreptul unei firme pe care scria așa și după ce mi-a explicat, am zis ”nu se poate” și l-am privit apoi cu milă și interes (ceva de genul, chiar te descurci pe planeta asta?!). Asta până când am primit aceeași explicație și de la mama. Judecata ei n-am prea îndrăznit să o pun la îndoială, citea și gândurile!
  • Nu am putut pronunța multă vreme corect numele italienilor Romina și Albano Power. Mamei îi plăceau, așa că o anunțam mereu cu sufletul la gură că iar cântă Albina și Romano Power....
  • Nu puteam să pronunț ”sfeclă” și ”mediteraneană”. Transpiram instant când vedeam cuvintele astea...Fesclă și meditarană sau așa ceva...
  • Îmi plăceau mult poeziile lui Arghezi, îmi plac în continuare, însă cu ”tare sunt singur, doamne, și pieziș! ” nu o scoteam la capăt. Și în ziua de azi, când aș putea scrie un eseu despre frumusețea și sensul acestui vers, simt că dacă zăbovesc prea mult asupra lui și îl citesc o dată, de două ori, reîncepe socoteala și sfada, analiza din care mereu simt că îmi scapă ceva, e o nemulțumire care nu-mi dă pace, este în el ceva cunoscut și respingător, este..ah, am reînceput! Versul ăsta e un fel de râie pentru mine, nu mai scap până nu îl deșir în cele mai subțiri vinișoare, până când nu obosesc cumplit, invidiindu-i pe cei pentru care e clar și limpede.
  • Eram nou venită la o școală și la ora de română am fost scoasă în fața clasei să citesc o compunere. Mi-era grozav de rușine, stăteam acolo expusă și vulnerabilă, în fața noilor mei colegi și citeam fără să ridic privirea, pe nerăsuflate, ca să scap; la final, învățătoarea i-a întrebat ce au de zis, dacă au întrebări și nimeni nu zicea nimic, era o tăcere care îmi îngheța sângele, 35 de suflete care se uitau lung și eu care vroiam să intru în pământ. Sună clopoțelul și învățătoarea conchide ușor ironică: ”Ce, mă, v-a luat maul?” Câteva râsete, parcă și da-uri vesele...și sufletul meu s-a înnegrit de supărare...Începusem prost de tot viața la noua școală...Le luasem ceva important, pare-se, că mă evitau toți. Abia mi-am târât picioarele până acasă....tristăăă! Când a auzit mama povestea, a râs în hohote. Era de bine să iei maul cuiva, fusesem vedetă și mă simțisem mizerabil! Expresia asta mă enervează și în ziua de azi. Oricum, ce e maul ăsta, de unde vine?
  • Altă expresie care îmi dădea dureri de cap- dacă bunica uita să pună sare în mămăligă, toată lumea dădea din cap împăciuitoare cum că a trecut Dumnezeu peste casă, de-aia! N-am priceput niciodată cu adevărat cum stă treaba.
  • Că am pomenit de bunica-îmi spusese ea odată că Dumnezeu i-a dat fiecărui om un număr de respirații și când le termină, moare. Așa se face că din ziua aia n-am mai alergat nici dacă ardea, evident, pentru a nu-mi consuma respirațiile inutil, prea repede și, în plus, ca să îmi asigur o viață lungă (cam până pe la 30 de ani; mi se părea foarte mult pe atunci), obișnuiam să îmi țin respirația cât mai mult posibil și îi antrenam și pe alți copii să facă la fel. Cert e că făceau, se luau la întrecere și eu mă gândeam cât bine le fac, le prelungesc viața și ei nici nu știu-lucru care mă făcea să mă simt foarte bine în pielea mea.
Mi-am amintit astea și alte câteva azi, privindu-l pe Vladimir cum se străduiește să articuleze...vorbește mult, fluent, pe limba lui, desigur, și mami înțelege..Va veni vremea când lista lui, similară cu a mea, va debuta și se va lungi, se va lungi....până în ziua în care se va uita amuzat în urmă și va zâmbi ca mine acum. :-) Promit să le țin minte pentru el, din orgoliu masculin s-ar putea să vrea să le uite..

Comentarii