Despre moarte-a doua mare certitudine din viata noastră

Motto: 

”Tocmai conştientizarea morţii i-a făcut pe oameni să creeze artele și ştiinţele, filosofiile si religiile. Căci nimic nu te pune mai puternic pe gânduri decât gândul ce pare să pună capăt gândurilor” . Alan Watts

Vă gândiți la moarte vreodată?

Nu la cea văzută la televizor, cea care se întâmplă mereu altora, desigur, ci la a voastră, proprie și personală. Nu mă refer nici la sinucidere, Doamne ferește de așa păcat, ci la momentul, de neevitat, în care vom muri. 

În ultimele luni m-a preocupat intens subiectul acesta. Punctul de plecare a fost cred o relatare despre o doamnă care l-a vizitat pe Jung pentru a-l consulta cu privire la reprezentările lui despre moarte și o posibilă viață după moarte. Jung i-a răspuns : ” Nu vă va fi de niciun folos pe patul de moarte, să vă amintiți ce cred eu despre moarte. Dumneavoastră trebuie să aveți propriile gânduri ca răspuns la aceste întrebări.” (Im Umkreis des Todes- Archetypische Erfahrungen in der Nähe des Todes, Marie Louise von Franz, Daimo Verlag, 1984)

Ne gândim puțin la moarte, vorbim prea puțin despre ea....e ceva ce se întâmplă mai curând la televizor sau, în cel mai rău caz, altora, nu nouă. Este a doua mare certitudine din viața asta și o tratăm cu negare, teamă, angoasă. ”Teama de moarte ne împiedică să trăim cu adevărat”, afirmă Dr Kübler- Ross pe coperta cărții sale ”Moartea-stadiul final al evoluției”. Moartea este tabu pentru mulți dintre noi. Îmi amintesc povestea profesoarei mele de lingvistică care pregătea studenții străini la limba română: aveau de conjugat verbul a muri și unul dintre ei începea mereu cu persoana a doua singular: tu mori, el/ea moare etc. Era corectat și rugat să reia, până când studentul a izbucnit, punând accentul pe: tu mori, eu nu. Deci, tu mori, el/ea moare ș.a.m.d., dar nu eu! Apoi, îmi vine în minte, apropo tot de tabu, bunica mea paternă. Ea a evitat toata viața cuvântul ”moarte”, de frica că aceasta va veni să o ia. A rostit totuși cuvantul-tabu, cu ocazia unui revelion – tata, puțin amețit, a ridicat-o pe sus din fotoliu ca să o ia la dans, iar ea speriată, la cei 85 de ani ai ei, a exclamat: ”Uhh, lua-m-ar moartea, păi eu mai poci să dansez?”. În următoarea secundă am vazut-o cum s-a schimbat violent la față, înțelegând că nu mai are mult de trăit….cuvântul tabu, nerostit nici în gând o viață întreagă, tâșnise de pe buzele ei, exprimând poate ceea ce sufletul dorea cu adevărat. Două săptămâni mai târziu, în ianuarie, s-a stins liniștită cu toată familia în jurul ei. Aveam 15 ani pe atunci. Probabil că acest episod care îmi revela într-un mod straniu ce putere au cuvintele și credințele noastre interioare, a contribuit major la alegerea studiilor mele ulterioare-Litere, cu o lucrare de diplomă despre ”Tabu-ul lingvistic în limba română”….

Scriu despre viață de fapt, cum veți vedea, căci până la urmă ce este moartea? Un sfârșit? Fizicienii ne spun că nimic nu se sfîrșește, ci se transformă. Un început? De ce nu? Și nașterea este sfârșit și început. Ne place să ne gândim la ea mai degrabă ca la un început, dar este și sfârșitul unei vieți trăite în totală simbioză cu mama. Naștere și moarte, cei doi poli ai existenței noastre. La unul ne gândim cu duioșie și speranță, la celălalt…cu teamă, repulsie. Sau nu ne gândim deloc, ratând seninătatea unei existențe trăite plenar, realist. 

”Negarea morții este responsabilă parțial de goliciunea și lipsa de sens a vieții unora, pentru că dacă trăiești ca și cum ai trăi pentru vecie, e foarte ușor să amâni lucrurile pe care știi că trebuie să le faci. Îți trăiești viața pregătindu-te pentru ziua de mâine sau aducându-ți aminte de ziua de ieri, iar între timp, pierzi ziua de azi. Pe când, dacă înțelegi pe deplin că fiecare zi poate fi ultima, îți faci timp să crești și să devii din ce în ce mai mult ceea ce ești cu adevărat și să te apropii de ceilalți.” (dr. Elisabeth Kübler-Ross, Moartea-stadiul final al evoluției, Ed Elena Francisc).

Modul în care privim moartea cred că influențează decisiv modul în care trăim, modul în care nuanțăm existența noastră. Deși în trecut moartea lua un tribut mare de vieți omenești și poate într-un mod mai violent, astăzi ea a devenit mult mai macabră, mai dezumanizată, mai singuratică și mai mecanică. (mă gândesc acum la cei care mor în spitale și care rareori mai sunt tratați ca ființe omenești, cu emoții și sentimente. Ei sunt doar mașinarii care trebuiesc repuse în funcțiune…). Pe de altă parte, avem știrile-necroloage, anunțate fără emoție de o voce de crainică neutră, ceea ce ne întărește cumva convingerea interioară că moartea este ceva ce ori s-a întâmplat demult, doar am învățat la istorie despre asta, ori că se întâmplă, însă altora, numai și numai altora. ”Este de neconceput pentru inconștientul nostru să ne imaginăm un sfârșit real al propriei noastre vieți, aici, pe pământ, iar dacă această viață a noastră, trebuie să se termine, sfârșitul este întotdeauna atribuit unei intervenții rău intenționate, venită din afară sau aparținând altei persoane. În termeni simpli, în concepția formulată de psihicul nostru, noi nu putem fi decât omorâți, este de neconceput să mori de cauze naturale sau de bătrânețe. Așadar, moartea în sine este asociată cu un act rău, cu o întâmplare înspăimântătoare..” (E. K. Ross, Despre moarte și a muri, Ed. Elena Francisc). La imaginea aceasta contribuie din plin știrile și imaginile cu care suntem bomdardați în media.

Ce este deci moartea și care este locul pe care i l-am oferit în viața noastră de zi cu zi? 

Pentru a şti ce este moartea, este necesar să știm ce este viața. Nu puteam răspunde mai răspicat și mai bine la întrebările mele de mai sus....decât a făcut-o deja J. Y. Le Fevre, în compania căruia vă las acum:

 ”Înainte de toate astea, viaţa este o energie care se manifestă conform a două polarităţi: spirit şi materie. Viața, pentru a se manifesta, are nevoie de un Tată și de o Mamă. Spiritul este energia vieții la nivelul său vibratoriu cel mai înalt. Materia este aceeași energie la nivelul său vibratoriu cel mai jos. Din întâlnirea spiritului cu materia apare conștiința. Forma este soția spiritului, iar din acest mariaj se naște conștiința care trebuie să facă legătura între sus și jos, să reconstituie unitatea primă care a fost despărțită. Este alchimia permanentă a vieții. Viața este așadar triplă în manifestarea ei: ea este spirit, materie și conștiință sau suflet. Ce este sufletul? Este ceea ce animă forma și face legătura între spirit și materie. Scopul sufletului este să ridice materia la cer.Ce este moartea? Nimic altceva decât viața care se eliberează din închisoarea formei. Există moarte când sufletul se decide să se dea jos din vehiculul pe care l-a împrumutat, pentru a face această lungă călătorie către sursă, rădăcina vieții. Moartea, cel mai adesea, pedepsește sfârșitul capacității noastre sau voinței noastre de a învăța, de a evolua, de a ne transcede. Dar moartea poate fi, de asemenea, un mesaj pe care sufletul nostru decide să-l adreseze din dragoste celor care rămân. Din punctul de vedere al sufletului, moartea este o eliberare, căci unitatea centrală, spiritul, este prizonierul formei. Coaja trebuie spartă, pentru ca nucleul să poată transmite viață sau hrană. Moartea cedează locul vieții, din nou, pentru ca viața să conducă evoluția fiecăre forme la acel nivel de perfecțiune în care este reflectată splendoarea realității sale interioare, spiritul. Dar forma este destinată uzurii și învechirii, ea este crucificată de timp și spațiu..Problema morții, este, bineînțeles, pierderea continuității și individualității de conștiință. Când moare individualitatea, omul se gândește că este sfârșitul vieții, când de fapt, nu este poate decât sfârșitul unei etape. În dimensiunile lumii cauzelor, viața este mereu prezentă în rădăcina sa și sufletul, care este rodul acestei întâlniri între spirit și materie, va continua lunga muncă de șlefuire care îl va transforma din carbon în diamant. Moartea ar trebui să îl facă pe om să se întrebe asupra sensului trecerii sale pe Pământ: dacă viața este rezultatul unei voințe, adică al unei judecăți și nu fructul unui hazard, atunci și viața mea este rezultatul unei judecăți, al unei voințe. În această lungă ucenicie care va face poate din om un zeu pe Pământ, care este sensul acestei etapem a acestei existențe prezente? Am venit aici ca să fac, să învăț, să înțeleg ce? C se așteaptă de la mine? La ce servim și, mai precis, pe cine servim? Suntem servitorii vieții sau din contră, suntem supușii dorințelor noastre de viață? Care este obstacolul pe care trebuie să îl trec în această etapă a ascensiunii mele către spirit, către divinul creator, către Tată? Recunoașterea caracterului iluzoriu al morții nu trebuie să ne ducă la un fatalism leneș sau resemnat. Ar trebui să ne ducem această viață ca și cum ar fi singura și să murim gândindu-ne la ceea ce avem de înțeles și făcut în următoarea viață. 

Moartea trebuie să ne facă să ne arătăm demni de oportunitatea pe care ne-o dă nașterea. Moartea ne obligă să căutăm fără încetare, să înțelegem misiunea noastră, scopul nostru. Asta înseamnă să dăm sens vieții noastre. Pentru a intra în această acceptare a morții care nu oprește viața, ci doar o formează, trebuie să ne deschidem muzicii sufletului nostru care vibrează în inima noastră, să ascultăm această voință subtilă care se înfățișează liberului nostru arbitru și să facem în așa fel încât această voință să o punem în practică, și nu pe cea a dorințelor individualității noastre muritoare. Moartea ne obligă să alegem viața. Când hrănesc forma și materia, hrănesc şi moartea. Când hrănesc spiritul, regăsesc rădăcina vieții, care este veșnică.

Moartea reflectă viziunea noastră despre viață: unei vieți superficiale, fără suflet și spirit, îi corespunde o moarte fără sens ce ajunge pe tragicul sordid al neantului. De aceea, moartea, astăzi, este, mai mult decât altădată, foarte angoasantă și deranjantă. Moartea nu mai face parte din viață și nu-și mai are locul printre valorile fondatoare ale societății noastre. Moartea-permanentă insultă a valorilor modernității-ea face iluzorie lumea aparenței, a lui ”a avea”, a progresului, a individualității egocentrice. De aceea, nu mai suntem capabili să privim moartea ca pe o eliberare, ci doar ca pe un dușman care trebuie combătut. Ea nu mai este o plecare, ci o sosire, un terminus. De la sfârșitul Evului Mediu și al marilor epidemii care l-au devastat, moartea este reprezentată într-un mod hidos și ridicol, ca un schelet înarmat cu o coasă ce duce cu sine, într-un dans infernal, toate clasele sociale. Nicio seninătate, în această simbolică, nicio eliberare, ci doar un mesaj de teroare. Toată societatea noastră este construită pe dominarea formei, materiei, cuantificabilului și, în cele din urmă, a virtualului. Credem că nu este nimic dincolo de lumea acesta fizică pe care credem că o cunoaștem. Problema, atunci când mizezi pe formă, este că aceasta este destinată morții. Moartea nu privește spiritul și, doar într-o mică măsură, sufletul. Sufletul nu dispare decât atunci când conștiința s-a identificat cu rădăcina sa vitală, spiritul: de altfel, nu e o moarte, ci o fuziune. 

Problemele sufletului, ale conştiinței au fost lăsate în seama poeţilor, credincioşilor, eventual a psihiatrilor. Or, poezia se vinde greu, psihiatrii nu au de spus nimic despre moarte şi, lucru curios, nici religiile. Ele nu ne vorbesc despre moarte, ci despre ceea ce se întâmplă după moarte, pentru a ne promite ca recompensă un paradis.

Omul de astăzi, lăsând să îi fie furată moartea, își lasă furată viața. A devenit un pitic care atinge pământul, când, de fapt, poate este un gigant care ar putea atinge cerul.” 

(“Moartea face parte din viață”, articol semnat Jean Yves Le Fevre în volumul Moartea astăzi).