Despre tristete, altfel

Am frunzărit azi una dintre cărțile cumpărate de curând.
 Mi-a rămas în minte o afirmație interesantă - Tristețea este răutate neputincioasă. (Luule Viilma, in cartea aceasta). 
O să mă gândesc-cum altfel, decât analizând tristețile mele....câte or fi fost...


Sunt curioasă, vouă ce vă iese la socoteală? Are sau nu dreptate autoarea?

Comentarii

ajnanina a spus…
neputinta, da.
dar daca e si rautate, nu mai e tristete, e altceva... regret, resentimente...
Anonim a spus…
daca numesti tristetea, intr-un sens metaforic "rautate neputincioasa", asa cum "certi" un perete ce ti-a "lovit" odorul sau asa cum "alinti" pe cineva - rautate mica... atunci da, are dreptate doamna cu condeiul sa numeasca asa tristetea - este o "rautate" care nu face nimic efectiv pentru noi sau mai bine zis... (incearca/) nu ne lasa sa facem ceva...
Altfel... sa inteleg ca rautatea nemanifestata, inchisa in mine este/da triste - nope... parca nu-mi iese asa...

Poate voi ajunge sa iau si eu cartea - suna interesanta prezentarea. Danke B(D)AI!
Andreea a spus…
Eu inca nu am ajuns la nicio concluzie, am doar temerea, ca zgomot de fond cumva, ca are dreptate autoarea, doar ca nu vad inca limpede cum. Un adevar valurit. Motiv pentru care o sa scot iar cartea din raft sa caut mai multe informatii. Ma gandesc ca nu intamplator, la o prima frunzarire, am retinut tocmai asta. Face parte cumva din deconstructia miturilor si asta nu ne prea place. De ex, scriam odata despre frumusetea timiditatii. la scurt timp, mi-a fost livrat un alt punct de vedere care m-a naucit prin justetea lui- timiditatea este de fapt egoism mascat, suferim de teama ca nu ne sunt vazute calitatile...si apreciate.Poate e ceva similar si cu tristetea, o sa ma lamuresc eu cumva. Rautate neputincioasa. Putem analiza-cand suntem tristi-nu se simt cei din jurul nostru pedepsiti cumva si dornici sa ne impace si sa ne scoata din tristete? Nu suferim noi insine (de tristete, desigur), nemaigustand viata cu adevarat? Cu alte cuvinte, nu suntem rai si cu noi si cu cei din jur? Natural suntem inclinati spre bine, spre armonie, spre fericire...Oare la o astfel de rautate se refera autoarea? Mai ma gandesc.
Anonim a spus…
Putem spune ca atunci cand suntem tristi suntem egoisti? Esti de acord cu mine?
Nu te intereseaza ca iti faci rau tie sau ii ranesti pe cei din jur. Si apoi oricum oamenii reactioneaza diferit la tristete. Unii sunt indiferenti, altii incearca sa te ajute, altii sunt afectati dar nu se implica, iar altii... reactioneaza agresiv: "Vrei sa fii trist ramai asa! Vrei sa-ti faci rau, nu ma intereseaza!Pa!"
Cand esti trist - esti confuz si nu vezi nici solutia/solutiile pentru tine si nici efectele asupra celor din jur.
Atunci rautatea noastra ca atare unde este?
Binele si raul au fost create pentru ca noi sa invatam.
Cum am putea cunoaste/aprecia ce-i fericirea (muzica, lumina, bunatatea) daca n-ar exista si tristetea (zgomotul, intunericul, rautatea)? Danke ;-)
Anonim a spus…
Răutatea este in indepartarea voita de la armonie, ca stare naturala. Eu asta am inteles. O rautate pasiva, sau mai corect spus, pasiv-agresiva.