Am frunzărit azi una dintre cărțile cumpărate de curând.
Mi-a rămas în minte o afirmație interesantă - Tristețea este răutate neputincioasă. (Luule Viilma, in cartea aceasta).
O să mă gândesc-cum altfel, decât analizând tristețile mele....câte or fi fost...
Sunt curioasă, vouă ce vă iese la socoteală? Are sau nu dreptate autoarea?
Mi-a rămas în minte o afirmație interesantă - Tristețea este răutate neputincioasă. (Luule Viilma, in cartea aceasta).
O să mă gândesc-cum altfel, decât analizând tristețile mele....câte or fi fost...
Sunt curioasă, vouă ce vă iese la socoteală? Are sau nu dreptate autoarea?
Comentarii
dar daca e si rautate, nu mai e tristete, e altceva... regret, resentimente...
Altfel... sa inteleg ca rautatea nemanifestata, inchisa in mine este/da triste - nope... parca nu-mi iese asa...
Poate voi ajunge sa iau si eu cartea - suna interesanta prezentarea. Danke B(D)AI!
Nu te intereseaza ca iti faci rau tie sau ii ranesti pe cei din jur. Si apoi oricum oamenii reactioneaza diferit la tristete. Unii sunt indiferenti, altii incearca sa te ajute, altii sunt afectati dar nu se implica, iar altii... reactioneaza agresiv: "Vrei sa fii trist ramai asa! Vrei sa-ti faci rau, nu ma intereseaza!Pa!"
Cand esti trist - esti confuz si nu vezi nici solutia/solutiile pentru tine si nici efectele asupra celor din jur.
Atunci rautatea noastra ca atare unde este?
Binele si raul au fost create pentru ca noi sa invatam.
Cum am putea cunoaste/aprecia ce-i fericirea (muzica, lumina, bunatatea) daca n-ar exista si tristetea (zgomotul, intunericul, rautatea)? Danke ;-)