Confesiune

Uneori, când carnea doare de viaţă,
Când mâinile n-au linişte împletind aşteptări,
Când ochii privesc fără să vadă,
Duhul ce mă locuieşte zâmbeşte;
Zâmbesc cu milă şi îngăduinţă, privindu-mă.


Ochii cei limpezi privesc la cei tulburaţi
De iluziile ancorate-n secunde şi ore.
Zâmbetul blând şi eliberator continuă
În timp ce gura se zbate-ntre râs, plâns şi cuvinte.

 Ce e de făcut cu mine? Ce e de făcut cu tine?
E de zâmbit, de privit, de îngăduit...



Ana Ioana Macaria