In ultima vreme m-am simtit obosita, greoaie, somnolenta. Am simtit cum freamata in mine un val de nemultumire profunda. Am incercat sa o reprim, pentru ca nu gasesc cu mintea constienta motive pentru nemultumirea care fermenta in mine-imi place jobul meu, mi-e draga casa in care stam, imi iubesc sotul si imi ador copilul, bona face deja parte din familie, sunt complet linistita in privinta ei, sunt sanatoasa, sunt privilegiata sa cunosc mereu oameni superbi….deci de unde nemultumirea asta? Tot reprimand-o, iritata de aparitia ei, m-am ales cu dureri de cap surde, care m-au epuizat. Cand n-am mai putut sa ignor semnalele si sa continui munca, am cerut un concediu medical. Mi-am zis, in naivitatea mea, clar, imi da tarcoale o gripa, trebuie sa ma odihnesc putin inainte sa ma inhate. Am plecat miercuri, saptamana trecuta spre casa, tremurand de oboseala, luptam cu starea de greata si durerea de cap. Bona lui Vladi m-a invelit, mi-a masat mainile si tamplele, mi-a facut ceai, mi-a spus povesti. A doua zi, cum durerea de cap nu vroia sa ma slabeasca, mi-am zis ca mai mult ca sigur, am probleme cu magneziul sau calciul. Am facut cuminte analize, care, surpriza, au iesit perfecte. Doctorita mea mi-a scris atat de frumos-“draga Andreea, analizele tale arata cat de minunata esti si in interior!”.
Si totusi, nu ma simteam deloc minunat(a)! Acesta este primul nivel, cel fizic-cauti sa vezi ce nu merge si eu ma pricep la asta foarte bine, am de regula cateva raspunsuri pregatite-sigur nu am magneziu (uite ca e ok), poate nu am dormit destul (uite ca am dormit destul, mai multe ore ca de obicei, cu vladi cuibarit in bratele mele), poate m-a ajuns oboseala….si tot fabric raspunsuri si apoi ascult in mine …uf, nu e nici asta, nici asta, cauta mai adanc…
Nu vreau sa caut mai adanc. Nu stiu de ce, nu vreau sa ma uit, sigur nu e ceva placut. Daca ma uit in urma, recunosc ca mereu am sperat ca e ceva la nivel fizic, usor de indreptat. Niciodata nu a fost asa simplu, dar eu tot sper. Mi-am luat liber cateva zile, fara un plan clar. Am fost usor descumpanita pentru ca analizele au iesit bine si pentru ca am si dormit mai mult ca de obicei, deci nu mai aveam de ce sa ma agat. Atunci, am apelat la planul B, la care apelez din copilarie cand nu vreau sa ma confrunt cu ceva.
Citesc. Cartea lui Ben Akri, Drumul infometat, ma doare, o citesc greu, e halucinant sa traiesti intre doua lumi, cea de aici si cea a spiritelor. Asa ca am devorat Yalom, Privind soarele in fata, apoi o carte despre moarte a lui Deepak Chopra (gata cu cartile despre moarte, anul asta cel putin), apoi Fii demn, a lui Dan Puric. Apoi liniste, n-am mai citit nimic, desi mai aveam. Mi-am dat seama ca imi fur caciula si ca fug de ceva, dar de ce? Corpul ma obliga sa ma opresc din tot ce faceam si sa ma ocup de acel ceva. Printre randurile cartilor devorate zilele acestea, mi se inserau flashuri din trecut. Amintiri din urma, cand experimentam bucuriile intalnirii cu Sinele in meditatie si rugaciune. Mi s-a facut un dor teribil de pacea aceea fara margini, de echilibrul si satisfactia pe care le traiam candva. Nu imi amintesc cand am renuntat, probabil treptat, pe nesimtite, angrenandu-ma in diverse activitati exterioare.
Am simtit dezolare, oricat am cauta in afara, oricat ne-am stradui sa ne gasim echilibrul in ceva din exterior-mancare, carti, bunuri pur si simplu dureaza prea putin, apoi goana reincepe. Reflectiile acestea amare mi-au trecut ieri prin minte, intr-un bus plin cu chipuri triste….chipuri pe care le-am privit cu foame, am inregistrat detalii sfasietoare pana cand m-am intunecat atat de mult, incat am ajuns sa imi spun-nu mai avem nicio sansa, ce sa facem, suntem pierduti, prea tristi, prea nefericiti, prea departe de adevarul nostru, de calea noastra. M-am intrebat la un moment dat, contempland tristetea si neputinta din mine, daca nu cumva sunt in pragul unei depresii? Mai merg la brat cu ea, ca noi toti pesemne, insa nu am simtit-o vreodata cuibarita in sufletul meu. Acum ma indoiam, poate ca se strecurase pe nesimtite? Nu am televizor, dar aerul tulbure al lumii ajunge la mine si fara aceasta palnie uriasa de negativitati care este televizorul.
Apoi, mi-a trecut prin cap-mi s-a imbolnavit sufletul. De aici, relele se pot ramifica ametitor, te poti cauta la doctori pentru aia si ailalta, bantuind pe piste false, frumos construite, tot de tine..Daca accept ideea asta, ca mi s-a imbolnavit sufletul, sau, hai, sa nu fie prea dur, ca nu e hranit, multumit, impacat, atunci, ce pot face sa il ajut? Mintea constienta iar s-a facut ca nu aude, asa ca nu mi-a raspuns. Am tacut si eu, nestiind ce urmeaza sa fac.
Apoi , o idee s-a ivit in mine-sa fiu atenta la semne, sa le urmez. Sa fiu atenta la impulsuri, la vise, la intuitii. Sa revin in interior cat de des pot. Nemaifacand asta de ceva vreme, e destul de greu. Ma ajuta sa aprind un bat de santal, sa ascult putina muzica de meditatie, sa ma gandesc la maestrii mei interiori-Ramana Maharishi, Isus, Quan Yin, Mattieu Ricard. Ei mereu ma inspira si ma ajuta sa gasesc repede drumul pana in centrul meu linistit. Nici n-am terminat gandul, ca am simtit nevoia de a reciti ceva din Mattieu Ricard. Am stiut ca am gasit ce trebuia, dupa bucuria care s-a instalat. O sa postez mai tarziu paragrafele care m-au ajutat mult.
Azi dimineata am revenit la serviciu, fara sa simt ca am rezolvat tema, motiv pentru care iar am experimentat durerea de cap, nemultumirea, starea de greutate fizica. Mi-am reamintit sa fiu atenta la semne- capatul meu de ata, care ma va conduce spre lumina . Am luat liftul spre etajul la care este biroul meu, gandindu-ma cum va trece oare ziua de azi, simtind deja dorul de Vladi si de lumea lui curata…agatandu-ma de gandul ca voi avea multe mailuri, multe de la oameni dragi si ca mai scap de mine asa…cand, am remarcat ca absolut toti care coborau (si liftul a oprit la fiecare etaj in parte, eu mergand pana la ultimul) imi urau: zi usoara. Parca era o parola pe care toti o rosteau constiinciosi…Initial, am simtit iritare, mi-am zis clar e o zi grea, de imi ureaza toti zi usoara (doar zisesem ca sunt atenta la semne), apoi o voce din mine m-a intrebat-dar daca ei doar certifica ceea ce este? Adica o zi usoara? Am simtit iar cum teama si iritarea slabesc stransoarea, semn ca vocea din mine avea dreptate. A fost o zi usoara.
Aseara am primit pe mail o carte. Azi am citit putin in pauza de masa si am zambit recunoscatoare-e ceea ce imi trebuia. Se numeste Calatoria, de Brandon Bays, aparuta la editura Adevar Divin. Alta carte, rezervata pe net, pentru ca nu era in stoc, va ajunge la mine marti. Este o carte care mi-a facut mult bine candva, dar pe care nu o aveam in biblioteca. Cei de la Ed Mix (tot din Brasov ca si Adevar Divin, e un semn si aici? Brasovul mereu m-a vindecat de stiute si nestiute) m-au sunat sa imi reaminteasca de rezervare si de faptul ca ei doresc sa mi-o expedieze...
Apoi, tot azi, cand ma intrebam ce sa mai fac pentru mine, sa imi impac sufletul, au rasarit trei raspunsuri-meditatii de iertare si sa iau legatura cu doi oameni. Nu stiu de ce m-am gandit la ei, insa intuitia imi spune ca ei detin piese importante din puzzle-ul care este calatoria mea interioara. Inca nu i-am contactat, e ciudat putin, ce sa le spun? Imi apareti in minte cand ma gandesc ce as mai putea sa fac?
Continuarea maine…urmez semnele cu incredere si bucurie. Sunt pe drumul cel bun, simt asta. Calatoria nu se termina niciodata, drumul nostru personal catre noi insine este mereu in noi, uneori iese clar la iveala, alteori doar il banuim, alteori primim semne, unul dupa altul. Eu am dormit adanc, prinsa de vraja lumii. Ma trezesc, ma doare capul ca dupa un somn greu, fara vise, prea lung, insa incet incet incep sa inteleg - trebuie sa ma reintorc la mine. Pas cu pas, urmand semn dupa semn.
Si totusi, nu ma simteam deloc minunat(a)! Acesta este primul nivel, cel fizic-cauti sa vezi ce nu merge si eu ma pricep la asta foarte bine, am de regula cateva raspunsuri pregatite-sigur nu am magneziu (uite ca e ok), poate nu am dormit destul (uite ca am dormit destul, mai multe ore ca de obicei, cu vladi cuibarit in bratele mele), poate m-a ajuns oboseala….si tot fabric raspunsuri si apoi ascult in mine …uf, nu e nici asta, nici asta, cauta mai adanc…
Nu vreau sa caut mai adanc. Nu stiu de ce, nu vreau sa ma uit, sigur nu e ceva placut. Daca ma uit in urma, recunosc ca mereu am sperat ca e ceva la nivel fizic, usor de indreptat. Niciodata nu a fost asa simplu, dar eu tot sper. Mi-am luat liber cateva zile, fara un plan clar. Am fost usor descumpanita pentru ca analizele au iesit bine si pentru ca am si dormit mai mult ca de obicei, deci nu mai aveam de ce sa ma agat. Atunci, am apelat la planul B, la care apelez din copilarie cand nu vreau sa ma confrunt cu ceva.
Citesc. Cartea lui Ben Akri, Drumul infometat, ma doare, o citesc greu, e halucinant sa traiesti intre doua lumi, cea de aici si cea a spiritelor. Asa ca am devorat Yalom, Privind soarele in fata, apoi o carte despre moarte a lui Deepak Chopra (gata cu cartile despre moarte, anul asta cel putin), apoi Fii demn, a lui Dan Puric. Apoi liniste, n-am mai citit nimic, desi mai aveam. Mi-am dat seama ca imi fur caciula si ca fug de ceva, dar de ce? Corpul ma obliga sa ma opresc din tot ce faceam si sa ma ocup de acel ceva. Printre randurile cartilor devorate zilele acestea, mi se inserau flashuri din trecut. Amintiri din urma, cand experimentam bucuriile intalnirii cu Sinele in meditatie si rugaciune. Mi s-a facut un dor teribil de pacea aceea fara margini, de echilibrul si satisfactia pe care le traiam candva. Nu imi amintesc cand am renuntat, probabil treptat, pe nesimtite, angrenandu-ma in diverse activitati exterioare.
Am simtit dezolare, oricat am cauta in afara, oricat ne-am stradui sa ne gasim echilibrul in ceva din exterior-mancare, carti, bunuri pur si simplu dureaza prea putin, apoi goana reincepe. Reflectiile acestea amare mi-au trecut ieri prin minte, intr-un bus plin cu chipuri triste….chipuri pe care le-am privit cu foame, am inregistrat detalii sfasietoare pana cand m-am intunecat atat de mult, incat am ajuns sa imi spun-nu mai avem nicio sansa, ce sa facem, suntem pierduti, prea tristi, prea nefericiti, prea departe de adevarul nostru, de calea noastra. M-am intrebat la un moment dat, contempland tristetea si neputinta din mine, daca nu cumva sunt in pragul unei depresii? Mai merg la brat cu ea, ca noi toti pesemne, insa nu am simtit-o vreodata cuibarita in sufletul meu. Acum ma indoiam, poate ca se strecurase pe nesimtite? Nu am televizor, dar aerul tulbure al lumii ajunge la mine si fara aceasta palnie uriasa de negativitati care este televizorul.
Apoi, mi-a trecut prin cap-mi s-a imbolnavit sufletul. De aici, relele se pot ramifica ametitor, te poti cauta la doctori pentru aia si ailalta, bantuind pe piste false, frumos construite, tot de tine..Daca accept ideea asta, ca mi s-a imbolnavit sufletul, sau, hai, sa nu fie prea dur, ca nu e hranit, multumit, impacat, atunci, ce pot face sa il ajut? Mintea constienta iar s-a facut ca nu aude, asa ca nu mi-a raspuns. Am tacut si eu, nestiind ce urmeaza sa fac.
Apoi , o idee s-a ivit in mine-sa fiu atenta la semne, sa le urmez. Sa fiu atenta la impulsuri, la vise, la intuitii. Sa revin in interior cat de des pot. Nemaifacand asta de ceva vreme, e destul de greu. Ma ajuta sa aprind un bat de santal, sa ascult putina muzica de meditatie, sa ma gandesc la maestrii mei interiori-Ramana Maharishi, Isus, Quan Yin, Mattieu Ricard. Ei mereu ma inspira si ma ajuta sa gasesc repede drumul pana in centrul meu linistit. Nici n-am terminat gandul, ca am simtit nevoia de a reciti ceva din Mattieu Ricard. Am stiut ca am gasit ce trebuia, dupa bucuria care s-a instalat. O sa postez mai tarziu paragrafele care m-au ajutat mult.
Azi dimineata am revenit la serviciu, fara sa simt ca am rezolvat tema, motiv pentru care iar am experimentat durerea de cap, nemultumirea, starea de greutate fizica. Mi-am reamintit sa fiu atenta la semne- capatul meu de ata, care ma va conduce spre lumina . Am luat liftul spre etajul la care este biroul meu, gandindu-ma cum va trece oare ziua de azi, simtind deja dorul de Vladi si de lumea lui curata…agatandu-ma de gandul ca voi avea multe mailuri, multe de la oameni dragi si ca mai scap de mine asa…cand, am remarcat ca absolut toti care coborau (si liftul a oprit la fiecare etaj in parte, eu mergand pana la ultimul) imi urau: zi usoara. Parca era o parola pe care toti o rosteau constiinciosi…Initial, am simtit iritare, mi-am zis clar e o zi grea, de imi ureaza toti zi usoara (doar zisesem ca sunt atenta la semne), apoi o voce din mine m-a intrebat-dar daca ei doar certifica ceea ce este? Adica o zi usoara? Am simtit iar cum teama si iritarea slabesc stransoarea, semn ca vocea din mine avea dreptate. A fost o zi usoara.
Aseara am primit pe mail o carte. Azi am citit putin in pauza de masa si am zambit recunoscatoare-e ceea ce imi trebuia. Se numeste Calatoria, de Brandon Bays, aparuta la editura Adevar Divin. Alta carte, rezervata pe net, pentru ca nu era in stoc, va ajunge la mine marti. Este o carte care mi-a facut mult bine candva, dar pe care nu o aveam in biblioteca. Cei de la Ed Mix (tot din Brasov ca si Adevar Divin, e un semn si aici? Brasovul mereu m-a vindecat de stiute si nestiute) m-au sunat sa imi reaminteasca de rezervare si de faptul ca ei doresc sa mi-o expedieze...
Apoi, tot azi, cand ma intrebam ce sa mai fac pentru mine, sa imi impac sufletul, au rasarit trei raspunsuri-meditatii de iertare si sa iau legatura cu doi oameni. Nu stiu de ce m-am gandit la ei, insa intuitia imi spune ca ei detin piese importante din puzzle-ul care este calatoria mea interioara. Inca nu i-am contactat, e ciudat putin, ce sa le spun? Imi apareti in minte cand ma gandesc ce as mai putea sa fac?
Continuarea maine…urmez semnele cu incredere si bucurie. Sunt pe drumul cel bun, simt asta. Calatoria nu se termina niciodata, drumul nostru personal catre noi insine este mereu in noi, uneori iese clar la iveala, alteori doar il banuim, alteori primim semne, unul dupa altul. Eu am dormit adanc, prinsa de vraja lumii. Ma trezesc, ma doare capul ca dupa un somn greu, fara vise, prea lung, insa incet incet incep sa inteleg - trebuie sa ma reintorc la mine. Pas cu pas, urmand semn dupa semn.
Comentarii