Flash-uri..

mi-e dor sa stau in soare pe bordura unei strazi din Hateg, sprijinita de rucsacul portocaliu imprumutat de la verisorul meu…ridicandu-ma alene sa fac cu mana vreunei masini care sa ma duca la Sarmisegetuza..

mi-e dor sa aud poarta scartaind si sa aud pasii babei Oanta care aducea copilei (mie adica) ba paine calda, ba turtite de malai, ba un mar zbarcit, pe care il mancam doar decojit pentru ca era “prea batran”…


 mi-e dor sa scot apa din fantana cu lant..era un lant gros, cu zale cat pumnul meu si desi mi se interzisese sa ma duc acolo, imi placea uneori sa ma lupt-ma agatam cu tot trupul meu de copil de lantul ala gros ca sa scot o ciutura din lemn plina de apa…beam putina si apoi ii dadeam drumul inapoi in fantana….Mereu speram ca nu m-a vazut nimeni sa ma spuna bunicii…nu suportam sa se supere, pentru ca in loc sa tipe sau ma altoiasca, plangea si isi stergea necajita ochii cu coltul basmalei...era pur si simplu insuportabil sa o indurerez..


mi-e dor sa beau cacao fierbinte cu sora mea la 3 noaptea si sa povestim…


 mi-e dor de emotia cu care verificam cutia de scrisori…si de grija cu care adunam monede ptr telefon ca sa imi sun prietenii din tara


 mi-e dor de fata lunga si ascutita pe care o capatam inainte de olimpiadele si examenele la germana..


mi-e dor de agendele in care inchideam tumultul vietii mele interioare de adolescente

 mi-e dor de linistea care nu era chiar liniste din salile de lectura


mi-e dor de mirarea cu care ma uitam la mirese…mi se pareau asa teatrale rochiile si coafurile, mereu aveam senzatia ca parca joaca teatru toata lumea, asa caraghiosi cum erau toti in costume, rochii de seara si coafuri tepene…


mi-e dor de camera mea, luminata noaptea de un felinar din strada…aveam un casetofon care statea pe jos, langa pat si o noptiera ticsita de casete, prímele mele iubiri in materie de muzica …si ascultam pana tarziu incercand sa imi imaginez viitorul…

mi-e dor de bujorii carnosi si lalele gratioase din gradina si de aerul de primavara de care nu mai ma saturam

mi-e dor de senzatia aceea de lume plina de promisiuni, de sanse, de frumuseti care ma asteapta cand mai cresc...o am si acum, din fericire, insa nu la aceeasi intensitate si prospetime..ba chiar acum, cand ma zaresc fugar in vreo vitrina, cu cearcanele mele si pasul lung, simt cum ma incolteste frica ca am pierdut totul si ca nu ma asteapta nimic altceva decat zbaterea in pelteaua lipicioasa a rutinii.

Adevarul e ca ma bantuie de cateva zile o imagine dintr-un roman-"peste viata ei se asternuse ceva ca un strat gros de slanina. Nu mai simtea nimic si zgomotele ajungeau la ea inabusite." ( Arlington Park, Rachel Cusk). Sa nu mi se intample si mie, sa nu mi se intample si mie.....ma scutur, ma controlez, ma lupt cu vocea cea rea care maraie un deja s-a intamplat, resemneaza-te, inventariez doruri si zvacniri de libertate si frumusete, tes vise, care sa strapunga valul si ma imbratisez cu dragoste ca sa potolesc tremurul de frica ca am sa plec fara sa fi trait...