In ziua aceea am asteptat cu inima grea de emotie dupa amiaza cand pe ulita arsa de soare apareau cei cativa copii cu care ma jucam. Diminetile ieseam degeaba la poarta, toti copiii mergeau la camp cu parintii lor sau trebaluiau prin curti alaturi de bunici. Nu-mi amintesc prea bine cum imi treceau orele pana apareau ei, zgomotosi si parliti de soare, dornici de joaca. In dupa amiaza aceea, bunicul meu deschisese pentru mine o usa imparateasca si ardeam de nerabdare sa deschid la randul meu usa aceasta magica si pentru ceilalti.
Bunicul meu suferea de cancer in gat, era slab ca un tar, cand l-am cunoscut eu abia mai putea sa inghita ceva lichide, iar de vorbit nici atat. Imi amintesc cum imi facea semn cu mana lui uscata si osoasa sa vin si cand ma propteam in fata lui asteptand sa imi spuna de ce ma chemase, niciun sunet nu trecea de buzele lui. Il priveam atunci in ochi, concentrata, si el statea, asa, usor aplecat spre mine pana cand mesajul se lasa deslusit. Nu-mi dau seama cum faceam, stiu doar ca lasam deoparte zarva care ma insotea mai mereu, eram ca o satra de tigani cu bulibasa si puradei, toti intr-unul, insa in prezenta lui, tiganii care imi alcatuiau fiinta taceau smeriti sau se indepartau in liniste, ca eu sa pot sa fiu acolo, suta la suta prezenta pentru el. Nu stiu cat dura, il priveam atenta in ochi, apoi ii auzeam limpede glasul in minte spunandu-mi ce sa fac si eu ma trezeam rostind tare: bine. Sau: ma duc, asteapta-ma aici. Sau: ii spun.
In ziua aceea ma chemase la el, imi amintesc ca ma desprinsesem greu de joaca mea, construiam o casuta din caramizile de la silozul daramat de peste drum, carasem toata dimineata cate una, cate doua, pana ma vazuse si imi daduse o roaba sa am mai mult spor. Faceam un sat in miniatura, un sat care sa imi primeasca stolul de prieteni care urma sa apara in cateva ceasuri, cand chemarea lui mi-a intrerupt una din diminetile bune, una in care chiar aveam ceva de facut. M-am proptit din nou in fata lui, sperand ca vrea o cana de apa sau oricum, ceva de care sa scap repede si sa ma intorc la caramizile mele (care de la distanta aratau jalnic), numai ca tacerea dintre noi era si in capul meu, nu auzeam nimic, oricat ma concentram. Mi-a trecut prin cap ca asta se intampla din cauza ca eram prea absorbita de ce imi propusesem sa fac, am dat la o parte planurile mele ingineresti, incercand sa inteleg ce imi spune. Ochii lui inconjurati de riduri zambeau cald, mi-a luat timp sa pricep ca nu vrea nimic, avea nevoie doar sa faca tiganii incruntati din mine sa taca sau sa plece. Cand asta s-a intamplat, mi-a aratat un scaunel de lemn, langa al lui. M-am asezat si l-am imitat ca hipnotizata, probabil ii auzeam din nou vocea in cap, nu stiu, cert e ca am lasat capul pe spate, am mijit ochii privind in soare si iata! Zeci de particule aurii pluteau si dansau in fata ochilor mei uimiti! Tot sufletul meu se aurise, tiganii devenisera blonzi si un chiot de bucurie pura izbucnea din mine. Banuisem eu cumva ca viata este magica, acum aveam si dovada. Bucuria mea depasise asteptarile bunicului meu oltean, ii radeau ochii si din gat chiar i-au iesit niste sunete uscate. Caramizile si satul meu inceput pareau acum asa de neinteresante si pale, incat nu m-am mai intors la ele in ziua aceea.
Am asteptat copiii la poarta, radiind toata (de obicei ma gaseau cam plictisita, usor imbufnata, cam ca o casnica neglijata) si desi ochisera caramizile si roaba si le incoltise subit acelasi gand parasit de mine cand descoperisem particulele aurii, nu i-am lasat sa intre in curte, ci i-am aliniat pe totii in santul cu romanita si musetel din fata casei, am luat loc in fata lor si, ingrijorata putin ca soarele apune, le-am tinut prima lectie. Nu asa, uita-te printre gene, lasa putin capul pe spate, strangi ochii prea tare, ce vezi? Rosu?! Nuu, mai deschide-i!
Zambesc acum cand ma gandesc ca asta a fost primul curs tinut vreodata de mine...Un esec total, coborase seara peste sat, in şantul nostru cantau greierii, catifeaua noptii ii facea pe cursantii osteniti sa caste, iar pe mine sa ma intreb nedumerita de ce nu vad si ei.
Am mers la culcare atat de diferita pe dinauntru!
O lume noua se deschidea pentru mine, lumea interioara, in care luminile acelea ghiduse nu se sting niciodata.
Comentarii
Ai taiat o felie de timp si ne lasi asa cu o bucatica. Aromata, proaspata, delicioasa, dar tot o bucatica!
O carte necesita un efort sustinut..ori eu nu sunt inspirata mereu...nu am starea de spirit necesara tot timpul. Nu mai zic de o idee-coloana vertebrala si eu nu am nicio astfel de idee/poveste...
E reconfortant sa vezi ca cineva crede asta despre tine. Reconfortant si provocator :-)
Poate nu e vorba, nici la tine, nici la mine, de rabdare, inspiratie, poveste, coloana vertebrala ci doar de putina disciplina, de o rutina anume. Isabel Allende marturisea in cartea ei, Paula, ca isi incepe fiecare noua carte pe 8 ianuarie, aseaza flori proaspete pe biroul ei si fotografiile stramosilor ei plus cartile lui Pablo Neruda, pentru inspiratie prin "osmoza", cum zice ea, scrie cateva ore pe zi..Poate de o astfel de rutina avem nevoie, altfel, povestea se contureaza singura, uimindu-ne si pe noi.
Mai incurajeaza-ma, poate ma apuc sa scriu noaptea :-))Sunt cam alintata, este? :-)
Gabi, cat mai des sa privim pulberea de lumina :-) Cu seninatate si bucurie.