Suma orelor

Inca o ora pana la destinatie. Singurul contact cu realitatea este frigul  pe care il simt in picioarele mele incaltate in balerini galbeni subtiri. Sunt in trenul care ma duce prin ploaie si o mare de verde, de-o parte si de alta ferestrelor, catre baietii mei, catre casa mea. Absorbita de "Suma zilelelor" lui Isabel Allende, aud susurul placut al unei conversatii spumoase intre un irlandez si un arab care vorbeste vreo cinci limbi, printre care si romana. Daca las cartea din mana este doar pentru a-mi odihni privirea pe cei doi care gasesc cu atata usurinta o multitudine de subiecte fascinante (acum vorbesc despre cum sunt romanii, nu ma pot abtine sa nu trag cu urechea). Trece un nene care vinde de toate, covrigi, cafea, bere. Cineva intreaba cat costa un croissant cu ciocolata. Desi sunt satula, mana mea se duce la portofel. Imi imaginez scurt cum m-as simti dupa, mult prea satula si vinovata. Renunt. A doua oara rezist la fel de greu ispitei. De data asta imi rasuna in minte glasul unui medic intalnit la hotel Aro in Brasov, care imi spusese ca am cam 6 kg in plus inutile, datorate unei proaste functionari a unor organe-nisip la rinichi, o bila lenesa, digestie lenta. Nu l-am contrazis, am fost uimita doar de cum a putut spune toate astea doar uitandu-se la mine in timp ce treceam pe langa el...L-am pus sa promita ca imi va raspunde la cateva intrebari; ma joc de-a jurnalistul angajat la propria revista-blogul meu. 

Retin apa, stiam deja, uneori abia reusesc sa ma incalt, pentru ca am picioarele umflate. 6 kg in plus, la revedere croissant. A treia oara nu mai simt nimic, si nici dupa a zecea tura a omului care vinde dintr-un cos lucruri care nu-mi priesc. Declansatorul fusese ciocolata. Cine rezista la ciocolata, serios?

In minutele in care nu citesc, prin fata ochilor mi se perinda zecile de chipuri, lumina zecilor de zambete in care m-am scaldat la ora pranzului. Poate 150 de oameni, poate mai multi....le-am spus povesti, le-am raspuns la intrebarea CUM, aceeasi care m-a framantat si pe mine cu ani in urma. Cum sa gandesc pozitiv, ce pot face? Eu una nu sunt setata 100% de la natura pozitiv, ba chiar ma suspectez de ceva tendinte depresive (si alte cateva tendinte dubioase, care nu ma vor pune intr-o lumina buna, intelegeti deci de ce nu vreau sa detaliez), asa ca a trebuit sa caut, sa experimentez, sa inteleg. Inca nu am epuizat resursele si am banuiala ca, pana la finele vietii inca mi se vor mai asterne in fata intrebari si lucruri de descoperit si experimentat, ca voi reconsidera unele opinii de acum si voi vorbi cu aceeasi pasiune in fata oamenilor despre toate lucrurile care ma anima.

Zambesc in gand sotului meu care ma va saruta asa cum stie el, aproape cast, ca suntem in public, pe un peron si va spune mandru si usor coplesit, bravo mami (eu nu mai am baterie la telefon, dar am rugat o prietena din Brasov sa il sune si sa ii relateze cum a fost la workshopul meu, sa fiu sigura ca ma lauda acasa, ce credeati) si baietelului meu aricios, care ma intampina nu cu dragalasenia si tandretea  pe care le visam eu la un copil, ci cu toata fiinta lui delicioasa si razvratita in fata prea deselor mele absente din viata lui. Uneori revederile se lasa cu adevarate razboaie, el ma pedepseste cu tipete si palme, eu tanjesc sa il imbratisez si sa il pup pe burtica lui moale si parfumata, tipam unul la altul in timp ce sotul meu spala putina daca poate, lasandu-ne sa ne temperam energiile vulcanice (de multe ori ne lasa pe amandoi incrancenati si tipand unul la altul si ne gaseste in scurt timp  in armonie si pace deplina), daca nu poate, isi da ochii peste cap murmurand iar ati inceput.....Dragostea dintre mine si fiul meu este patimasa, salbatica, primitiva, dureroasa. Ma musca si ma trage de par, ma strange in brate cat poate el, tipa in nestire ca sa inteleg cat de suparat este ca ma duc la servici, la Brasov sau oriunde mai am treaba, eu il imbratisez aproape cu forta, ii spun cat il iubesc si il intreb, invariabil, daca vrea sa manance ceva bun. E un barbat in miniatura, sper din toata inima ca dragostea chiar trece prin stomac, altfel n-as insista atata.

Am lasat Brasovul in urma, cu vremea lui capricioasa, ba caniculara, ba rece, cu verdele lui si curatenia sclipitoare, am lasat chipuri inseninate de zambete. Un glas din public mi-a strigat sa mai veniti, si am raspuns bucuroasa, mai vin, doar chemati-ma. Serios. Bucurie mai mare nu poate exista.

Aseara am vazut artificii de la balconul casei „mamei” mele din Brasov. Tot orasul era in sarbatoare, n-am vazut niciun motiv pentru care sa nu sarbatoresc si eu. Cu limonada, prieteni, carti noi in bagaj. Cu liniste, verde, atentie. Cu pacea lucrului bine facut.

 Ma indrept spre micul meu trib, unde dragostea tasneste ca fantanile arteziene necontrolate, in jeturi ba prea inalte, haotice, ba susura hipnotic, amintindu-mi de pavaza care este familia, ba se ascunde cu inversunare, lasand-ne insetati, visand aiurea ca altundeva, cu altcineva, ne-ar fi mai bine. Micul meu trib este departe de a fi perfect, este departe de orice regula si disciplina, este departe de ceea ce indraznisem sa visez. Caci visasem fara curaj, la o scara prea mica.

Inchei aici, nu suma zilelor, ca sa parafrazez cartea acestei chiliene fermecatoare, ci suma orelor mele.