Unde te doare?


In anul doi de master (psihanaliza jungiana aplicata), am studiat psihosomatică. Nu îmi era străin domeniul, citisem deja Christine Page, La frontierele sănătății si putusem verifica pe propria-mi piele adevarata cauza a bolilor. Un singur exemplu- în ultimul an de liceu am fost nevoită să îmi pun ochelari de vedere-miopie, dioptrii diferite la ochi. Nimeni în familia mea nu are probleme de vedere. Nu cititul de dimineata până seara mi-a pricinuit asta, ci incapacitatea mea de a vedea departe, la distanță...La propriu, in viata. Miopia se traduce prin a nu vedea la distanta. 


Eram in ultimul an de liceu, se apropia bac-ul si eu nu vedeam ce voi face mai departe....Facultatea pe care vroiam sa o urmez nu era in orasul meu si ai mei, din teama ca ma pierd, mi-au interzis categoric sa plec in alt oras. Alternativele pe care mi le ofereau ei erau in aceasta ordine: dai la Drept, te faci avocat...sau, daca nu vrei (si nu vroiam, ma deprima perspectiva), ai trei optiuni:1) stai acasa si te ocupi de casa, speli, inveti sa gatesti...; 2) faci scoala de soferi si vorbeste unchiul tau cu un prieten sa te angajeze taximetrista, iti castigi si tu banii pentru cele necesare (!!!) sau...3)te ia tac-tu pe santier cu el, cari si tu galeti cu moloz si poate gasesti si unu sa te ia de nevasta!! 


Am fost un copil naiv, usor de pacalit. Chiar si la 17 ani ai mei de atunci, ii credeam cand imi spuneau toate astea. Tata era in special convingator, simtea nevoia sa vina cu dovezi fizice: o data mi-a aratat o lopata pe spatele careia scrijelise numele meu si mi-a spus ca mi-o pastreaza pentru cand termin liceul, iar mama incepuse sa imi dea mai des sarcini in bucatarie, sa ma pregatesc sa fiu o buna nevasta! 


Ei o tineau una si buna cu Dreptul, ca singura solutie sa scap de cele trei variante expuse mai sus....iar eu simteam cum lumea se inchide pentru mine...se apropiau examenele finale si ...nimic care sa ma ancoreze in vreun viitor. Nu vedeam nimic, oricat m-as fi zbatut. Dupa Bac, trageam linie si ma inchideam in casa, cel putin asa aratau perspectivele. Pe fondul acelor emotii oribile, am ajuns intr-o buna zi la un oftalmolog. Aveam dureri de cap si dintr-o data, incepusem sa nu mai vad la tabla, la televizor, pe strada....
Suferinta mea era cu atat mai mare cu cat nu le intelegeam motivele pentru care nu ma lasau sa plec din oras ca sa studiez in alta parte! Ii ascultam consternata cum imi explica cat de periculoasa este viata in caminele de studenti: droguri, abuzuri, foame etc. Erau bine informati, ce sa zic....Plus ca atatia ani discutasem despre visul meu...si pareau sa inteleaga, stiau ca la noi in oras nu exista facultatea aia... si niciodata pana in ultimul an de liceu, nu obiectasera in vreun fel! Multe emotii negative, somatizate la vremea aceea in fel si chip: amigdale inflamate si scoase (furie retinuta, nescoasa, neverbalizata) , miopie etc. 


Intuiam atunci ca nu cititul noaptea imi daunase, ci chiar eu imi provocasem cumva suferintele, insa nu stiam sa spun si cum. Au trecut cativa ani pana cand am auzit primele idei despre legatura dintre emotiile negative neprocesate si modul in care ele se manifesta in corpul nostru.



Clayhut Healing Centre Inc




Acum, stiind modul in care manifest fizic emotiile negative, aproape ca mi-e rusine (desi multi nu stiu lucrurile astea) sa spun cuiva sufar de aia si de aia (nu sufar de nimic, insa asa, ca exemplu), pentru ca este ca si cum as recunoaste: nu ma descurc bine cu asta si asta si acesta este motivul pentru care am aceste simptome....

Apropo de simptom, iata un pasaj din introducerea cartii Boala ca sansa, scrisa de Thorwald Dethlefsen si Rüdiger Dahlke:


“Începând de la Hipocrate, medicina încearca sa convinga bolnavul ca un simptom ar fi un eveniment mai mult sau mai putin întâmplator, a cărui cauză trebuie cautata în procesele functionale pe care medicina se straduieste foarte mult sa le cerceteze. 



Pentru clarificare, sa folosim o comparatie: o masina are diferite lampi de control pe tabloul de bord, care se aprind numai atunci când vreuna din functiile importante ale masinii nu mai functioneaza asa cum trebuie. Daca în timpul unei calatorii se aprinde, într-un caz concret, un astfel de beculet, nu ne vom bucura în niciun caz de aceasta. Ne vom simti determinati de acest semnal sa ne întrerupem calatoria. În ciuda nelinistii noastre firesti, ar fi însa aberant sa ne suparam pe beculet; caci, la urma urmei, el ne informeaza despre un proces pe care altfel nu l-am fi putut percepe atât de repede, deoarece el se desfasoara într-un domeniu "invizibil" pentru noi. Astfel încât noi luam aprinderea beculetului, drept imboldul de a chema un mecanic auto cu scopul ca, dupa interventia acestuia, beculetul sa nu mai lumineze, si noi sa ne putem continuu linistiti drumul. Totusi, noi am fi foarte mâniosi daca mecanicul ar împlini acest tel, exclusiv prin îndepartarea beculetului. E drept ca în acest caz beculetul nu ar mai arde - ceea ce si voiam de fapt – dar calea care a dus la acest rezultat este prea superficiala pentru noi. Caci noi consideram ca este mai important sa se rezolve procesul care a dus la aprinderea beculetului, în loc sa îndepartam becul aprins.

Însa pentru aceasta trebuie sa ne desprindem privirea de pe beculet si sa o îndreptam înspre domeniile aflate în spatele sau, pentru a putea afla ce anume nu este în ordine. Beculetul aprins voia sa fie exclusiv un indicator si sa ne determine sa ne punem întrebari.
Ceea ce a fost în acest exemplu beculetul de control, este în cazul temei noastre simptomul. Ceea ce se manifesta în corpul nostru drept simptom este expresia vizibila a unui proces invizibil, care doreste sa ne întrerupa prin functia sa de semnal calea noastra de pâna acum, indicându-ne ca ceva nu este în ordine, pentru a ne determina sa ne punem întrebari. Si aici ar fi aberant sa ne suparam pe simptom, si de-a dreptul absurd sa vrem sa decuplam simptomul, Iacându-i manifestarea imposibila. Simptomul nu trebuie împiedicat sa se manifeste, ci trebuie sa nu mai fie necesar ca el sa se manifeste. Pentru aceasta trebuie în orice caz sa ne întoarcem si aici privirea de la simptom, si sa o cufundam mai adânc, daca vrem sa învatam sa întelegem ce anume vrea sa ne indice simptomul. Dar problema medicinii traditionale consta în incapacitatea de a face acest pas - pentru ca ea este prea fascinata de simptom. Si, de aceea, ea stabileste o identitate între simptom si boala, ceea ce înseamna ca nu poate separa forma de continut. Astfel, ea trateaza cu multa cheltuiala si o capacitate tehnica remarcabila, organe si parti ale corpului - dar niciodata omul bolnav. Se urmareste scopul de a putea cândva împiedica aparitia tuturor simptomelor, Iara a analiza aceasta idee în privinta posibilitatii împlinirii sale si a sensului sau lipsei de sens pe care o are. Este uluitor cât de putin reuseste realitatea sa deziluzioneze vânatoarea euforica a acestui scop. În fond, numarul bolnavilor nu a scazut nici macar cu o fractiune dintr-un singur procent, începând de la aparitia asa-numitei medicini stiintifice modeme. Exista dintotdeauna la fel de multi bolnavi - numai simptomele s-au schimbat. Se încearca sa se încetoseze aceasta realitate zguduitoare prin statistici care se refera numai la anumite grupe de simptome. Asa, de exemplu, se vesteste cu mândrie victoria asupra maladii lor infectioase, fara a mentiona simultan ce simptome au crescut în acelasi interval temporal ca importanta si frecventa. O astfel de analiza va fi cinstita numai atunci când în locul simptomelor va fi considerat "faptul de a fi bolnav în sine" – care nu a scazut pâna acum, si nu va scadea cu siguranta nici în viitor.
Faptul de a fi bolnav îsi are radacinile la fel de adânci ca si moartea în existenta omeneasca, si nu se lasa îndepartat din lume cu câteva trucuri functionale inofensive. Daca boala si moartea ar putea fi întelese în maretia si demnitatea lor, s-ar putea vedea de pe acest fundal cât de hilare sunt stradaniile noastre hibride de a le combate cu fortele noastre. Desigur ca oamenii se pot proteja de o asemenea deziluzie, coborând boala si moartea la nivelul de simple functiuni, pentru a putea crede în felul acesta în propria maretie si deplinatate a puterii.

Sa rezumam înca o data: boala este o stare a omului care indica faptul ca omul nu mai este în ordine, respectiv în armonie în constienta sa. Aceasta pierdere a echilibrului interior se manifesta în corp ca simptom. Deci simptomul este semnal si purtator de informatie, caci el întrerupe prin aparitia sa decurgerea de pâna acum a vietii noastre, obligându-ne sa-i dam atentie. Simptomul ne semnalizeaza faptul ca noi suntem bolnavi ca oameni, ca fiinte sufletesti…
Simptomul ne poate spune ce ne mai lipseste înca pe acest drum - ceea ce presupune ca noi sa întelegem limbajul simptomelor. Sarcina acestei carti este aceea de a reînvata limbajul simptomelor.  Spunem a reinvata, deoarece acest limbaj a existat dintotdeauna, si, de aceea, el nu trebuie nascocit, ci exclusiv re-gasit. Limbajulnostru este psihosomatic, ceea ce înseamna ca el cunoaste raportul dintre corp si suflet. Daca învatam sa ascultam din nou aceasta  calitate dubla a limbajului nostru, atunci vom auzi foarte curând simptomele vorbind, si le vom putea si întelege. (…)
În aceasta consta diferenta între a lupta împotriva bolii si transmutarea bolii. Vindecarea consta exclusiv în transmutarea bolii, si niciodata în învingerea simptomului, pentru ca vindecarea presupune deja, în acceptia limbajului, ca omul sa devina sanatos.  Vindecarea are loc prin încorporarea a ceea ce lipseste si, de aceea, nu este posibila fara o extindere a constientei. Boala si vindecarea sunt concepte pereche, concepte duale, care se refera
numai la constienta si care nu sunt aplicabile corpului - un corp nu poate fi nici bolnav, nici sanatos. În el se pot oglindi doar starile corespunzatoare de constienta.

Institutul Heartmath, California


Am in format electronic ambele carti de care pomenesc aici. Daca le vreti, dati-mi de veste pe mail sau intr-un comentariu. 
andreea@focuspeinima.ro.


Comentarii

Lore a spus…
Buna Andreea, as dori si eu cartile. Indraznesc sa ma "laud" si eu: dupa ce m-am mutat in Germania am facut cunostinta cu onicomicoza (cu localizare la nivelul piciorului) care inca imi mai da batai de cap, afectiune ce nu arata nimic altceva decat contactul cu noua realitate. Iti multumesc!
Anonim a spus…
Am facut prima otita la 7 ani. Am un tata violent si foarte zgomotos. Cauza si efect, nu!?!
Si eu te rog sa-mi trimiti cartile pe mail.
Multumesc, inca odata!

P.S. Vezi cum ma vindeci? Scrie, Andreea, scrie, scrie...suntem multi in pustiu.

Te imbratisez cu toata dragostea
Odetta
andreea a spus…
@Odetta, sper ca ai descarcat cartile si ca ai gasit in ele raspunsuri. Tu te vindeci, dai voie cuvintelor si energiei sa ajunga la tine, nu eu fac asta...
Spunea un coach asa de frumos-nimeni nu a fost transformat de ceea ce am spus eu. Toti s-au transformat datorita a ceea ce au inteles ei.

M-am gandit mult la ce mi-ai scris -cu suntem multi in pustiu...Inca mai ma gandesc si poate am sa scriu candva pe marginea acestei imagini. Mai scrie-mi :-)

te imbratisez si eu si iti multumesc!
Anonim a spus…
Multumesc, Andreea!
Sunt deja in lucru cu ele. Si poate ca nu vindeci direct, in sensul strict, dar esti, ca sa spun asa, o ,,calauza"!
O calauza buna pentru Marele Bine!
Mie imi faci tare bine si-ti multumesc. Deci, scrie!
Cu tot dragul, Odetta