De azi mi-am dat vacanta. Am avut vacanta si in zilele anterioare, doar ca nu mi-am dat voie sa o simt. Am simtit ba anxietate, ba o singuratate rece, ba nemultumire, mi-am simtit spatele incordat si umarul stang, pe care am carat geanta cu laptopul, dureros, m-am simtit alteori tare, optimista, am lucrat si am fost multumita de ce am facut, am condus prin tot orasul, am pus benzina, am servit ceai verde sau limonada prin cafenele centrale, pe scurt, am facut multe lucruri crezand ca daca raman incordata ca un arc, sagetile vor gasi singure tinta.
Nimic din seara precedenta nu putea sa prezica cum urma sa ma simt dimineata. De cum ma trezeam, inainte de a ma da jos din pat, stiam: voi avea o zi buna sau o voi avea o zi grea, in care voi incerca din rasputeri sa inec in mine sentimentele si gandurile si scenariile apocaliptice. Au fost si cateva zile in care am plans. Putin singura in baie, cateva lacrimi la volan, alungate si uitate repede de curiozitatea mea pisiceasca care nu ma paraseste nici in cele mai negre momente-la radio ba era un interviu care ma captiva, ba o piesa care imi raspundea si ma alina. Am plans pe umarul unui prieten, care mi-a oferit si celalalt umar, sa ii ud tricoul simetric. Am mai plans putin de tot si la telefon, in urechile altui prieten caruia i-am anuntat decesul prematur al unui vis. Si daca mai scriu mult despre cate lacrimi am varsat din 22 mai, cand am iesit din sistem (cum suna asta!) pana azi, 22 iunie, iata, o luna rotunda ca o toba de panza plina cu emotii de tot felul, probabil o sa plang iar. Simt ca mai am un stoc neepuizat de lacrimi, insa nu mai gasesc pretexte sa le dau drumul pe obraji.
Este greu sa gasesti pretexte de plans cand de azi dimineata tot respir adanc si imi amintesc cu placere ca am vacanta. Nu o vacanta in care sa ma izolez sau una total inactiva, ci mai degraba una interioara. Imi dau voie sa fiu, sa curg o data cu orele si zilele, fara sa mai imi impun vreun obiectiv de atins. Sa practic constient respiratia adanca si abandonul, cu credinta ca de-abia dupa ce traiesc asta, firul rupt se va reinnoda singur, natural. Vladi m-a ajutat sa fac cafeaua de dimineata (el pune cu lingurita cafea in micul meu espressor Marika, citit Moriko, in ungureste), apoi completa si zahar brun in cana, pe care le mesteca bine (nu e nevoie, dar lui ii place, isi ia misiunea in serios). Apoi am udat florile carand apa cu un ceainic pantecos. Intre timp, Lucioasa s-a materializat in fata aragazului, pregatind micul dejun pentru tigrut (asa cum se crede el de vreo doua luni), iar eu am inceput sa imi pregatesc evadarea in vacanta. Mi-am luat cartea, Marea casa plina cu evrei care poarta cu ei bagaje mari de durere si nefericire, dar si clipe de fericire domestica, cana neagra cu pasari desenate naiv in alb, plina cu cafeaua inca fierbinte, ochelarii cu lentile heliomate, telefonul, de pe care am tastat un mesaj singurului evreu pe care il cunosc, multumindu-i pentru toata atentia cu care m-a tratat si care m-a reconfortat si putin bulversat, un pix, o agenda si un iaurt in care am presarat bucatele de paine neagra, sa fie acolo in caz ca mi se face foame. Acolo, pe terasa mea mare, cu bordurile ei pline de petunii colorate si cu un leandru harnic care nu pridideste inflorind roz si parca mai semet pe zi ce trece. Acolo, la umbra, in imediata apropiere a clopoteilor de vant al caror clipocit in unele nopti ma afunda intr-o mare calduta de bine si recunostinta ca sunt la adapost, nu pe strazi, asa cum imi imaginez uneori ca mi s-ar putea intampla. Am fost in ultima viata un biet calugar jainist, un cersetor imbracat in zdrente, slab si poate macinat de indoieli, dormind sub cerul liber, in aerul parfumat si greu al Indiei. Asa cel putin a vazut o clarvazatoare o data. Mersesem la ea dusa de un prieten intrigat de neputintele mele alimentare. Sunt vegetariana, una care nu mananca insa nici rosii, nici ceapa, nici usturoi. Nimeni nu isi aminteste sa ma fi vazut mancand vreodata, nici in copilaria indepartata. Ca mine am mai intalnit vreo doi si mereu am zis in gluma ca venim de pe aceeasi planeta cu reguli curioase. Am verificat pe google si se pare ca acesti calugari nu mananca nici in ziua de azi aceste alimente, caci daca o fac, atrag asupra lor spirite rele. Asa ca m-am reincarnat pastrand bine aceasta frica de spirite rele, pe care le tin la distanta neatingandu-ma de rosii, usturoi, ceapa, dar si o teama anormala de vagabondaj pe strazi. Pe tine te-ar lua oricine acasa, mi-a spus razand un prieten, caruia ii marturiseam una dintre fricile mele cele mai mari si paradoxal, asta este si ceea ce aud uneori de la cate un cursant (care poate fi si cursanta, de fapt cel mai adesea este o ea)-te-as lua acasa. Si eu rad, poate ca rad nu de grozavia imaginii mele pe post de bibelou zambitor in casa cuiva, ci rad ca sa alung frica, soptindu-i: vezi, nicio sansa. Uite inca o persoana la usa careia pot sa bat daca ajung pe strazi! M-ar lua acasa, a spus-o chiar ea. Poate ca asa imi spun, acolo, in locul in care traieste cea mai mica si mai primitiva Matrioska din mine. Cuvintele nu au ajuns niciodata chiar asa pana la suprafata. Le-am inventat acum.
Vacanta mea are cateva ore de existenta, intrerupte doar o data din curgerea lor implacabila, cand am intrat in casa. Am sters praful, am spalat ultimele vase si cesti, am pus la locul lui prosopelul de bucatarie, am intins rufele, in mare parte tricouri de-ale lui Vladi, la soare, am tras draperiile black-out sa fie racoare in casa, am dat drumul la aerul conditionat, apoi m-am dezbracat si am facut dus, mi-am pus o rochie noua, curata si am simtit ca de-abia acum am inceput oficial vacanta, de parca aveam nevoie sa pun toate cele in ordine. Am aprins un bat, sigur nu de santal, altceva, o sa ma uit sa vad ce si casa a devenit atat de imbietoare cu racoarea, mirosul si umbra ei, incat am intrat, parasind terasa care mai avea doar un colt, cel in care statusem eu, necucerit de soare.
Primul meu jurnal de vacanta interioara. Ma bucur ca te-am cunoscut, imi trimite inapoi un sms singurul evreu pe care l-am cunoscut. As fi vrut sa ma cunosti in alta lumina, am gandit citind, insa el nu este prost deloc, a vazut deja in mine si luminile si umbrele. Vacanta faina! Take care si keep...si mesajul se termina brusc, dupa punctele de suspensie. Mi-a trecut prin cap ca poate si el are un smartphone nou de pe care trimite mesaje neterminate, asa cum pateam eu la inceput cu telefonul meu prea intuitiv pentru gustul meu. Keep close, inchei eu, imi convine, dar nu cu sensul de a ma ascunde, ci de a tine aproape.
Nimic din seara precedenta nu putea sa prezica cum urma sa ma simt dimineata. De cum ma trezeam, inainte de a ma da jos din pat, stiam: voi avea o zi buna sau o voi avea o zi grea, in care voi incerca din rasputeri sa inec in mine sentimentele si gandurile si scenariile apocaliptice. Au fost si cateva zile in care am plans. Putin singura in baie, cateva lacrimi la volan, alungate si uitate repede de curiozitatea mea pisiceasca care nu ma paraseste nici in cele mai negre momente-la radio ba era un interviu care ma captiva, ba o piesa care imi raspundea si ma alina. Am plans pe umarul unui prieten, care mi-a oferit si celalalt umar, sa ii ud tricoul simetric. Am mai plans putin de tot si la telefon, in urechile altui prieten caruia i-am anuntat decesul prematur al unui vis. Si daca mai scriu mult despre cate lacrimi am varsat din 22 mai, cand am iesit din sistem (cum suna asta!) pana azi, 22 iunie, iata, o luna rotunda ca o toba de panza plina cu emotii de tot felul, probabil o sa plang iar. Simt ca mai am un stoc neepuizat de lacrimi, insa nu mai gasesc pretexte sa le dau drumul pe obraji.
Este greu sa gasesti pretexte de plans cand de azi dimineata tot respir adanc si imi amintesc cu placere ca am vacanta. Nu o vacanta in care sa ma izolez sau una total inactiva, ci mai degraba una interioara. Imi dau voie sa fiu, sa curg o data cu orele si zilele, fara sa mai imi impun vreun obiectiv de atins. Sa practic constient respiratia adanca si abandonul, cu credinta ca de-abia dupa ce traiesc asta, firul rupt se va reinnoda singur, natural. Vladi m-a ajutat sa fac cafeaua de dimineata (el pune cu lingurita cafea in micul meu espressor Marika, citit Moriko, in ungureste), apoi completa si zahar brun in cana, pe care le mesteca bine (nu e nevoie, dar lui ii place, isi ia misiunea in serios). Apoi am udat florile carand apa cu un ceainic pantecos. Intre timp, Lucioasa s-a materializat in fata aragazului, pregatind micul dejun pentru tigrut (asa cum se crede el de vreo doua luni), iar eu am inceput sa imi pregatesc evadarea in vacanta. Mi-am luat cartea, Marea casa plina cu evrei care poarta cu ei bagaje mari de durere si nefericire, dar si clipe de fericire domestica, cana neagra cu pasari desenate naiv in alb, plina cu cafeaua inca fierbinte, ochelarii cu lentile heliomate, telefonul, de pe care am tastat un mesaj singurului evreu pe care il cunosc, multumindu-i pentru toata atentia cu care m-a tratat si care m-a reconfortat si putin bulversat, un pix, o agenda si un iaurt in care am presarat bucatele de paine neagra, sa fie acolo in caz ca mi se face foame. Acolo, pe terasa mea mare, cu bordurile ei pline de petunii colorate si cu un leandru harnic care nu pridideste inflorind roz si parca mai semet pe zi ce trece. Acolo, la umbra, in imediata apropiere a clopoteilor de vant al caror clipocit in unele nopti ma afunda intr-o mare calduta de bine si recunostinta ca sunt la adapost, nu pe strazi, asa cum imi imaginez uneori ca mi s-ar putea intampla. Am fost in ultima viata un biet calugar jainist, un cersetor imbracat in zdrente, slab si poate macinat de indoieli, dormind sub cerul liber, in aerul parfumat si greu al Indiei. Asa cel putin a vazut o clarvazatoare o data. Mersesem la ea dusa de un prieten intrigat de neputintele mele alimentare. Sunt vegetariana, una care nu mananca insa nici rosii, nici ceapa, nici usturoi. Nimeni nu isi aminteste sa ma fi vazut mancand vreodata, nici in copilaria indepartata. Ca mine am mai intalnit vreo doi si mereu am zis in gluma ca venim de pe aceeasi planeta cu reguli curioase. Am verificat pe google si se pare ca acesti calugari nu mananca nici in ziua de azi aceste alimente, caci daca o fac, atrag asupra lor spirite rele. Asa ca m-am reincarnat pastrand bine aceasta frica de spirite rele, pe care le tin la distanta neatingandu-ma de rosii, usturoi, ceapa, dar si o teama anormala de vagabondaj pe strazi. Pe tine te-ar lua oricine acasa, mi-a spus razand un prieten, caruia ii marturiseam una dintre fricile mele cele mai mari si paradoxal, asta este si ceea ce aud uneori de la cate un cursant (care poate fi si cursanta, de fapt cel mai adesea este o ea)-te-as lua acasa. Si eu rad, poate ca rad nu de grozavia imaginii mele pe post de bibelou zambitor in casa cuiva, ci rad ca sa alung frica, soptindu-i: vezi, nicio sansa. Uite inca o persoana la usa careia pot sa bat daca ajung pe strazi! M-ar lua acasa, a spus-o chiar ea. Poate ca asa imi spun, acolo, in locul in care traieste cea mai mica si mai primitiva Matrioska din mine. Cuvintele nu au ajuns niciodata chiar asa pana la suprafata. Le-am inventat acum.
Vacanta mea are cateva ore de existenta, intrerupte doar o data din curgerea lor implacabila, cand am intrat in casa. Am sters praful, am spalat ultimele vase si cesti, am pus la locul lui prosopelul de bucatarie, am intins rufele, in mare parte tricouri de-ale lui Vladi, la soare, am tras draperiile black-out sa fie racoare in casa, am dat drumul la aerul conditionat, apoi m-am dezbracat si am facut dus, mi-am pus o rochie noua, curata si am simtit ca de-abia acum am inceput oficial vacanta, de parca aveam nevoie sa pun toate cele in ordine. Am aprins un bat, sigur nu de santal, altceva, o sa ma uit sa vad ce si casa a devenit atat de imbietoare cu racoarea, mirosul si umbra ei, incat am intrat, parasind terasa care mai avea doar un colt, cel in care statusem eu, necucerit de soare.
Primul meu jurnal de vacanta interioara. Ma bucur ca te-am cunoscut, imi trimite inapoi un sms singurul evreu pe care l-am cunoscut. As fi vrut sa ma cunosti in alta lumina, am gandit citind, insa el nu este prost deloc, a vazut deja in mine si luminile si umbrele. Vacanta faina! Take care si keep...si mesajul se termina brusc, dupa punctele de suspensie. Mi-a trecut prin cap ca poate si el are un smartphone nou de pe care trimite mesaje neterminate, asa cum pateam eu la inceput cu telefonul meu prea intuitiv pentru gustul meu. Keep close, inchei eu, imi convine, dar nu cu sensul de a ma ascunde, ci de a tine aproape.
Comentarii
Cu Isus Cristos ai incercat? Citesti vreodata din cuvantul Scripturii (Bibliei)?
Te indemn din toata inima, iincearca! Citeste cuvintele acelea simple, scrise pentru orice om care Cauta. "Caci cine cauta, gaseste." Si pas cu pas, lacrimile tale vor primi raspuns.
cu prietenie,...
Ai intentii bune si iti multumesc pentru ele.