Ieri m-am confruntat cu un nou simptom al sarcinii in primul trimestru: mancarimile de piele. Pana seara, eram deja nervoasa, iritata, irascibila. De fapt, ca sa fiu cinstita, cam epuizata. Nu m-au ajutat nici dusul, nici uleiul de argan, nici hainele de bumbac, nimic. Vorbesc cu o prietena la telefon careia ii spun ca nu stiam de acest simptom, sarcina cu Vladimir a fost diferita, la care imi replica (si nu e prima oara) iritata-Andreea, esti insarcinata, nu bolnava! Nu te mai plange atata!! Bucura-te, ai niste luni in fata de bucurie!!
??!!
Sigur, nu am spus niciodata ca as fi bolnava. Nu ma comport ca una. Insa nu pot nici sa plutesc zen de fericire cand ma confrunt cu schimbari fizice si emotionale. Traiesc o stare de gratie, da, in mine se lucreaza cu migala, simt deja multa dragoste pentru copilul meu nenascut. Asta insa nu ma impiedica sa afirm, cu onestitatea celui care se simtea bine in pielea lui inainte, ca schimbarile nu sunt dintre cele mai fericite. Ce om ar cadea pe spate de fericire cand se trezeste ca ii este greata vreme de doua luni, zi de zi? Ca numai gandul de a manca ii intoarce stomacul pe dos? Carui om ii face placere sa vomite sau sa petreaca Craciunul mancand doar castraveti acri? Sau sa se simta balonat zile in sir? Carui om ii place sa se trezeasca dintr-o data ultra-sensibil la tot ce il inconjoara? Emotii fragile, nod de plans in gat, temeri, schimbari emotionale bruste. Da, toate astea vin la pachet cu sarcina, care, repet, este, mai ales pentru mine, posesoarea unei singure trompe, un miracol si o bucurie. Ce femeie se entuziasmeaza la gandul ca va lua intre 9 (fericitele) si 25 de kg in greutate si ca aceasta greutate ii va afecta sanatatea? Somnul, coloana, gleznele? Si cu toate astea, iubirea pentru pruncii nostri ne da aripi. Ne simtim bine, stim ca se poate si mai rau.
Acum au trecut si greata si mancarimile de piele. Probabil pe parcursul sarcinii, ma voi confrunta si cu alte simptome. Tot ce vreau e.... nu sa dispara sarcina peste noapte sau sa vina mai repede sorocul, nu, nimic din toate astea. Nici nu am pretentia sa ma simt neschimbata, nu am eu norocul celor care au sarcini super usoare, atat de usoare ca si uita ca sunt insarcinate, basca nasteri/expulzii orgasmatice, rapide. Nu. Tot ce vreau e sa am dreptul sa ma plang cand am chef sa ma plang. Si, de regula, ma plang cand ajung aproape de epuizare. Sa mi se permita sa am draci, cand o sa am draci. Sa mi se permita sa fiu onesta si sa recunosc, ca desi sarcina este dorita, bine ingrijita etc, nu e chiar numai flori roz, zambete ingenue, frumusete si stralucire maxima. Vine, ca viata, cu bune si rele.
Daca mai ma pune careva la punct cand ma plang ca ma necajeste vreun simptom, a incurcat-o!
De vreo saptamana, mi-a revenit si energia (dupa episoade de somnolenta, oboseala, minte amortita), asa ca ...aveti grija :-))
Comentarii