Cortegiul funerar

Astazi, in timpul unei plimbari prin cartier cu Vladi, am intalnit,  pentru prima oara in ultimii (multi) ani si cu siguranta pentru prima oara pentru Vladimir, un cortegiu funerar. Un dric, al carui sofer claxona scurt la intervale egale, coroane de flori, multi oameni imbracati in negru, cu ochii plansi si chipurile luminate trist. Nu am vazut mortul sau moarta, insa privirea mi-a zabovit pe cateva chipuri, nu multe, suficient cat sa simt ca ma inteapa ochii si ca sunt pe punctul de a plange. Stiu, sarcina ma face ultrasensibila...nu ca nu eram si inainte, dar acum e si mai si...mintea a inceput sa caute repede solutii, sa opresc lacrimile, sa nu sperii copilul care era si asa uluit de procesiunea care defila incetisor pe langa noi, pe aleea dintre blocuri...Cu lacrimile care atarnau deja de gene, pun mana pe telefon si il sun pe sotul meu. Se sperie, normal, de tonul meu frant si ma intreaba ce s-a intamplat. Ii spun pe nerasuflate: eu si vladi ne-am intalnit cu cu un cortegiu funerar si te-am sunat sa faci misto de mine ca sa nu plang. Tacere. Mai esti? tremur eu la telefon. Cu ce v-ati intalnit? ma intreaba el perplex (la ora asta ma indoiesc sincer ca el s-a intalnit vreodata, nu in ultimii ani, cu o astfel de procesiune). Cu un cortegiu funerar, plang eu deja. Scuza-ma, baiguie el, nu am inteles. Cu un mort! izbucnesc eu. Aha! pare el luminat. Si ce facea? Trecea pe strada! si izbucnesc deja in ras si inchid. Mda, sarcina..rasu-plansu...

M-am simtit imediat mai bine, cam ca atunci cand cateva raze irump printre norii negri si aduc lumina si caldura si promisiunea unei zile insorite. Ceva din tristetea oamenilor s-a agatat cumva de mine (stiu, multi prieteni mi-au spus sa nu mai imi incep ziua fara protectie energetica, mereu uit...si mai mereu agat dureri ale altora, pe care apoi le somatizez), pentru ca inca simteam nodul de plans. Asa ca am decis ca ceva frivol ma va ajuta.  Mi-am cumparat o revista si apoi am intrat intr-un salon pentru o manichiura rapida. Vladimir a cucerit rapid o blonda frumoasa ca un inger, care l-a tinut pe genunchi, a desenat cu el, i-a oferit un croissant si s-a lasat atrasa in jocul lui de-a dragonii care scuipa foc, iar eu m-am relaxat pe scaun, in timp ce unghiile mele primeau un pic de atentie. M-am trezit rugandu-ma ca blonda inalta si frumoasa sa primeasca curand un copil, caci era toata iubire, il invaluise pe Vladi, iar el parea fericit si linistit langa ea. A pupat-o pe cot, ca acolo a nimerit el fuguta-fuguta inainte de a pleca..:-)

Am simtit promisiunea primaverii in aer. M-am trezit mai tarziu ca niciodata. Am fost la piata si ne-am plimbat agale printre tarabele pline cu roadele pamantului, cumparand una si alta... Am vazut un cortegiu funerar...O zi in care am avut, din nou, timp pentru mine. Nu spun ca anii petrecuti in vreun birou sau altul au fost irositi....nu, cu atat mai mult cu cat munca mea presupunea si presupune un grad mai mare de libertate, de creativitate, de miscare, de actiune. Insa, chiar si asa, trecea multa vreme pana sa ajung in vreo piata. Treceau niste ani pana sa imi permit sa merg in vreun salon la ora 11...si sa nu stau cu ochii pe ceas ca imi trece pauza de masa..Treceau niste ani pana sa am privilegiul de a asista la ultimul drum al cuiva...poate la televizor mai vedeam asta, daca ma uitam la stiri...Nu stiam cum arata o strada libera, fara prea multe masini sau un supermarket la care sa nu stai la coada...Orele la care imi faceam eu cumparaturile, erau ore la care alte zeci de corporatisti faceau acelasi lucru....asa ca mereu stateam la cozi.

Am realizat ca ma simt mai vie ca oricand. Dispun de viata mea, de timpul meu. Si cum spunea cineva asa frumos, pe un blog: daca tot traiesc, sa simt. Apreciez si sunt recunoscatoare. Pana la cer si inapoi. 

PS Mi-am amintit de un mail primit de la un prieten din Brasov, cu ani in urma. Eram in febra corporatista pe atunci, munceam si week-end-urile, plecam seara tarziu de la birou, ma simteam importanta numai daca un proiect se implementa cu succes etc. Cunoasteti voi, unii...Ei, prietenul acesta ramasese intr-o lume diferita de cea in  care plonjasem eu cu pasiune. Traia simplu, in Brasov si ori de cate ori avea un ragaz, isi lua bocancii si rucsacul si cutreiera muntii. Dupa o drumetie prin Piatra Craiului, imi scrie un mail frumos, poetic de-a dreptul (nu ca intentionase in vreun fel, insa orice relatare a unei drumetii parea poetica si romantioasa in mediul steril in care eram eu prinsa), in care imi aduce la cunostinta ca au inflorit... rhododendronii. Imi pusese si cateva poze, sa vad cu ochii mei.  Am izbucnit in ras, caci o astfel de veste ...in mediul acela...printre proiectele si oamenii de care eram inconjurata...era..asa, intr-un fel. Si rasul a fost si mai si cand m-au intrebat colegii de ce rad si le-am spus ca am aflat ca au inflorit rhododendronii si am poze. Daca le spuneam ca vom negocia in meeting room cu un alien, nu erau mai perplecsi. In scurt timp, toata lumea era in spatele meu la birou, admirand florile si ...poate, constientizand cat de departe erau. De natura, de viata reala, de tot. 

Citeste si confidente despre vise simple.