Pentru Derelict


Am ramas in masina, fara sa opresc motorul, ma uit la ei si incerc sa ma linistesc. Astept momentul asta de prea mult timp, vreau sa nu-mi citeasca nici o urma de emotie, sa nu intuiasca nimic. Incerc sa-mi ascund zambetul, si nu reusesc. Hartia din buzunar parca ma arde, imi vine sa rad, ma uit la ei, sotia mea, copilul meu. A trecut aproape un an si in sfarsit le pot spune.



Le pot spune despre anul care a trecut si in care nu am fost langa ei. Le pot spune cat de dor mi-a fost de ei. Le pot spune ce visez pentru noi trei. Am emotii, le simt cum freamata pe sub piele ca un paraias subteran. Imi vine sa rad, dar mi-e teama de sunetul strident, sunt sigur ca ar fi genul ala de ras nervos. Am mai ras o data asa, stiu cat de necontrolate pot fi sunetele acelea. Am avut cosmaruri multa vreme, ma simteam ca si cand un demon imi folosea corpul-fata pe care o simteam impietrita de groaza si rasul gutural, cu sunete pe care le auzeam pentru prima data. Eram ingrozit de propriul ras, eram paralizat de frica ca rasul acela era dovada ca un alt eu, unul malefic, mi-a luat locul si ca nu voi mai regasi nimic din vechiul eu. Eu care nu era cine stie ce valoros, era doar familiar. Transpir. Amintiri tampite. Emotii prea mari. Sunt barbat, ce naiba!, incerc sa ma incurajez. Pentru orice eventualitate, dau radioul  mai tare, in caz ca rasul asta ca un tremur nervos va iesi totusi. Nu am oprit nici motorul, ma linisteste. De ce ma linisteste? Ma incrunt cautand un raspuns. De ce nu ma port firesc? De ce nu cobor relaxat, sigur pe mine?  De ce nu i-am anuntat ca vin? O parte din mine stie ca e prea tarziu. O parte din mine decide sa lase motorul mergand, vrea sa plece, sa lase totul in urma, sa o ia de la inceput. Un an…pentru unii inseamna o viata. Frica imi zdreleste coastele pe dinauntru.  Zgreptane gratiile ca un animal salbatic, neimpacat cu soarta.  

Mi-am amintit motto-ul ei favorit-nu aduce anul, ce aduce ceasul. Si ei ceasurile ii aduceau intr-adevar multe. Schimbari mari si mici, rasturnari de situatii, majoritatea in favoarea ei. Eram fascinat. Nu mai cunoscusem pe nimeni asa, ancorat in puterea unei ore. Nu o ora, ci un minut, o secunda, poate sa schimbe ireversibil totul, imi spunea convinsa. Puteam sa cred, vedeam cum se derula viata ei. La mine, schimbarile se lasau asteptate. Curtate chiar, pufnesc cu voce tare si caut o tigara. Avea in ea ceva fluid, vital, curgator. Ceva din Samantha vrajitoarea din film. Ridica un deget in sus, stramba din nas un pic si planetele se aliniau, ca toate sa iasa asa cum vroia ea. Eu aveam in mine ceva bolovanos, arid, greoi, care ma ancora in nemiscare. Ma conservam. Nu pentru ca vroiam. Mostenisem poate un soi de oboseala. O mama resemnata, un tata infrant. Imi predasera stafeta. Depresie a corpului, decretasei. Fusesem uluit. Da, asta era. Spiritul imi era viu, insa aveam acea….depresie a corpului. De parca inghitisem un bolovan argilos, care mi se inchegase pe dinauntru ingreunand respiratia si miscarea. Acelasi bolovan care acum ma tine lipit de scaunul masinii. 

Ating cu degetele mainii drepte hartia. O netezesc iar pe scaunul din dreapta. Nu imi iau ochii de la voi. Sunteti acolo, la cativa metri de mine. Ma mir ca inca nu m-ati vazut. Sotia mea, copilul meu. Ce straniu suna. Al meu, a mea. Nu am simtit ca as avea vreodata ceva. Nu am simtit niciodata sentimentul acela de posesivitate pe care il au unii barbati. Nevasta mea. Casa mea. Masina mea. Amintirile mele. Asta da. Doar asta simt ca am cu adevarat. Senzatiile mele, amintirile mele. Ea a fost mereu cea mai diferita persoana de mine. Nu o simteam a mea nici cand mi se daruia. Copilul nostru are o personalitate si o infatisare atat de diferite de ale noastre, incat m-am surprins adesea intrebandu-ma daca nu ne-au dat altul la spital. Odata chiar am incercat sa refac filmul nasterii sale, sa imi amintesc daca l-am scapat vreo clipa din ochi. Clipa in care ni l-au schimbat, desigur. Cum sa il simt al meu, cand era imposibil sa ma regasesc, fie si un pic, in el? Nici pe ea nu o puteam intrezari. El era el, distinct, atipic. S-a mai inaltat. E aproape cat ea acum. Poate se va opri la inaltimea mea. Poate asta va avea de la mine. 1, 83 m. Singurul punct in care seamana cu tatal sau. Merita sa raman in viata lui doar pentru a vedea asta? ma surprind gandind. Sunt socat. Planurile mele. Hartia. Bucuria si graba cu care am venit. Toate par duse. Dintr-odata, ma simt satul. Plictisit. Melancolic. Opresc motorul si radioul. Am nevoie de liniste sa pot gandi. Ce inseamna asta? ce-I cu mine? Cine sunt eu? De ce nu pot urma un amarat de plan, propriul plan? S-a inserat. Mai arunc o privire spre ei. O vad cum isi cuprinde umerii, ii e rece probabil. Acum ar fi un moment bun sa sar din masina si sa ii ofer sacoul meu. Sa o imbratisez, sa ii arat hartia, sa ii ciufulesc pustiului nostru parul si apoi sa facem planuri. Sa pregatim cina, ca in vremurile bune. Mamaliga cu banza si smantana, ce zici de asta? Zambesc ca si cum as trai deja toate astea. Pe cer apar primele stele si eu nu mai disting siluetele voastre. Poate ati plecat deja. Ma simt usurat. Ma si urasc. Stiu ce urmeaza. O sa ma intorc de unde am venit. O sa pretind ca nu am o istorie. O sa imi petrec singur mare parte din timp, fara sa imi fac prieteni. O sa ma lupt in fiecare zi cu frica, cu sentimentul de inutilitate. O sa incerc sa fac timpul sa curga si pentru mine, desi el se va incapatana sa se dilate si sa ma cuprinda in vesnicia sa. Nu voi putea fi niciodata altul. Bolovanul ala lipicios pe care il port cu mine nu ma va lasa, imi va face orice miscare dureroasa si lenta. Unii poarta in ei campuri cu flori. Eu port cu mine negurile facerii lumii. Port pamant amestecat cu apa, un lut din care nimeni n-a mai avut chef sa modeleze ceva.
Am obosit sa mai spun si sa mai fac toate lucrurile-pe-care-stiu-ca-trebuie-sa-le-fac. Am nevoie de cineva care sa ma deconecteze de la aparate. Daca am sa mai respir, dupa, e bine. Daca nu, ce se pierde? S-ar putea sa imi petrec toata noaptea aici. Poate ma descopera ei, poate maine iese ea sa cumpere paine si ma vede in masina. Poate. Nu sunt in stare sa schimb nimic. Bine, doar postul de la radio. Camasa de pe mine. Sacul de gunoi. Chestii din astea. Altele nu. Si atunci nu imi ramane decat sa astept. Sa trec prin toate emotiile posibile, fara sa ma misc. E si asta ceva, nu?




Comentarii

derelict a spus…
Multumesc, Andreea!

"Intre timp" (alege tu un punct de referinta, articolele pe care le-ai citat, conversatia noastra de anul trecut) am gasit pe cineva care ma ajuta zilnic, asa cum ai incercat tu sa o faci prin aceasta poveste. M-am schimbat, ma schimb, zi de zi, si "ma tin cu dintii" de ea.

Am recitit articolele mele din linkurile pe care le-ai pus in poveste. Intr-un fel mi-e dor de omul ala. Il iubesc, am suferit foarte mult impreuna. Dar mi-e din ce in ce mai strain.

Ne mai "vedem"... dar rar, e un prieten pe care il apreciez tocmai prin faptul ca e din ce in ce mai scump la vedere.

Andreea a spus…
Am asteptat feedbackul tau. Nu a fost usor sa scriu povestea asta. Am amanat zile intregi pentru ca nu aveam raspunsuri la intrebarile: ce era pe hartia aia? unde fusese omul asta un an de zile? Emotiile lui sunt de bucurie, da vesti bune sau? Imi doream mult ca povestea sa fie vesela, ma gandeam chiar sa rasfoiesc din nou cartea Conjuratia imbecililor si sa adopt un ton similar, insa faptul ca nu aveam raspunsuri bune ma bloca. Insa vesela o prograsem in mintea mea, dupa ce toata lumea (s-a) plans de tristetea ultimei povesti, cea pentru Carmen.
Ieri...ea s-a scris singura. Am deschis o pagina alba, am deschis blogul tau-unele posturi le-am citit cu atentie, peste altele am trecut repede, m-am intors acolo unde m-am simtit agatata de cate un cuvant, cate o expresie...In povestea mea nu e vorba de tine, desi, recitind-o, mi-am dat seama ca am vrut cumva sa iti fie familiara, sa para scrisa de tine. Pur si simplu s-a scris singura si a iesit asa pentru ca nu am fost in stare sa inventez niste raspunsuri la intrebarile de mai sus. Poate scrii si tu versiunea ta? :-))

Toti ne schimbam...crestem. Omul acela e inca in tine, cine stie al catelea strat-ca la papusile Matrioska. Sper totusi ca nu l-ai inabusit prea rau, pentru ca mie mi-a placut de el, chiar daca parea sa sufere din iubire, din lipsa de sens..

Nu imi amintesc conversatia de anul trecut de care spui :-( Ne cunoastem? Sa imi fie rusine!