M-a surprins!! A trimis un SMS: Mama, multumesc pentru banuti, sa stii ca te iubesc, chiar daca nu arat asta!
E in drum spre Cluj...Doamne,sa nu uiti cumva ca am lasat copila mea in mainile Tale, te rog sa nu strangi pumnul si sopteste-i Doamne ca este in siguranta si este iubita si este nevinovata!
Se spune ca Dumnezeu ne da ziua de maine, pentru a repara greselile zilei de azi. In ce ma priveste, au fost ani, nu doar zile, in care greselile s-au tinut lant. Eram departe de a repara ceva. Nici nu vroiam, ca sa fiu sincera, iar de vorba asta nu auzisem. Asa ca zi de zi faceam greseli si mai mari. Intr-un fel, ma resemnasem cu soarta, aveam doar scurte momente cand groaza ma paraliza pe dinauntru. Erau momentele mele de decenta, momente in care ma uitam in urma, la lungul sir de rautati si imi imaginam sau mai degraba intuiam ce s-ar intampla daca ar trebui sa platesc o data si o data pentru ele.
Cu varsta insa mi s-a mai domolit sangele, mintea a devenit, daca nu mai inteleapta, atunci macar mai prudenta. Nu, nici vorba sa repar ceva din urma-pierdusem suflete, ruinasem doua case, fransesem inimi, dar macar invatasem sa traiesc mai cuminte pe patratul meu, fara sa mai ma arunc in viata cu capul inainte.
Apoi se nascuse ea. Copila mea frumoasa ca un inger, dulce, senina, curata. Avea ochii mari, inocenti si manute grasute cu care imi inconjura gatul. Eram topita dupa ea si prezenta ei in viata mea fusese pentru mine un fel de dovada ca Dumnezeu, in nemarginita lui bunatate, ma iertase, desi nu ii cerusem asta. Nu pentru ca nu credeam in iertarea lui, ci pentru ca nu imi trecuse prin cap sa cer asa ceva. In definitiv, avusesem niste ani tulburi, insa ma indreptasem singura si imi imaginam ca asta ma rascumpara destul cat sa pot duce o viata normala.
Cei patru ani senini ca cerul de vara alaturi de copila mea aproape ca imi cimentasera convingerea ca rationamentul meu era corect. Evitam sa ma uit in urma, ma gandeam ca sunt iertata si m-am iertat si eu, marturie statea pruncul meu bun si viata linistita pe care o duceam, asa ca la ce bun sa mai ma intorc in trecut? Imi placea sa cred ca sunt alta si chiar ma straduiam sa fiu, cel putin in exterior-imi schimbasem coafura, stilul de a ma imbraca, imbratisasem alte gusturi si preferinte, tocmai ca sa iau distanta explicit de femeia care fusesem. Ce prostie.....rad amar acum, cand am inteles pana la urma o farama din marele joc numit Viata..
Cand fetita primise diagnosticul acela crunt, urlasem la preotul care venise sa ne sfinteasca casa cea noua: de ce sufera copiii nevinovati? De ce se umbresc chipurile atat de dulci ale copiilor nostri inocenti? Urlam la el..in timp ce o asistenta se ocupa la etaj de copila mea, bulgarele meu de lumina ce abia mai palpaia. Raspunsul preotului m-a inghetat, lacrimile s-au oprit atarnand grele de gene, nodul din gat mi-a taiat respiratia si lumea intreaga a devenit brusc neagra si mohorata, amenintatoare si ostila. Nu stiu cat am ramas asa, in stare de prostratie...asistenta vorbea cu mine, imi spunea ca micuta doarme acum, iar preotul plecase in treaba lui, fara ca eu sa il vad sau sa il aud.
Spusese...ce spusese? Incercam sa dau la o parte atmosfera lumii mohorate care ma invaluise brusc, ca sa imi amintesc cuvintele...sentinta.
Copiii platesc adesea pacatele parintilor. Si nu numai copiii, uneori, in functie de gravitatea pacatelor, plata se poate intinde pe cateva generatii! De aceea este bine sa ne spovedim, sa cerem iertare in rugaciune, sa ne caim si sa indreptam lucrurile, atat cat putem....Desi mintea mi se zbatea furioasa ca o mare pe timp de furtuna, urland injurii la Marele Ticalos care iti da nota de plata, dupa ce te-a lasat sa crezi ca esti izbavit, achitat, in inima mea am stiu ca este adevarat. Si ce era cel mai crunt, stiam ca boala fetitei mele era numai inceputul, caci pacatele mele erau multe si grele. Era doar inceputul, da, am stiut inca de atunci, prima rata, prima transa. Cine stie cat acoperea suferinta mea si a ei din intunecimea greselilor mele...Caci asa imi imaginam-pacatele mele, ca o panza neagra, intinsa cat vezi cu ochii, o panza care se putea albi si dizolva in aburul diminetii de indata ce ne achitam, prin suferinta, datoriile.
Poate am gresit judecand asa, in cel mai primitiv mod cu putinta, dupa cum afirmase sotul meu inainte de a ne parasi. Poate, nu am sa stiu niciodata. Nu in viata asta. Stiu doar ca de atunci, zilele grele au fost mai multe decat cele bune, ca bulgarasul meu de lumina a trecut prin multe, nu numai din cauza bolii pe care a invins-o pana la urma, ci prin esecuri si suferinte de tot felul, unele dintre ele suficiente sa strambe si sa chirceasca orice alt suflet. Ea a trecut prin toate indurerata, dar curajoasa, fara sa se revolte si sa intrebe de ce eu?, ca si cum ar fi stiut ca plateste indoit pentru mine. Chiar m-am intrebat daca stie, daca a auzit atunci cuvintele preotului....avea doar patru ani, chiar daca le-ar fi auzit, ce putea sa inteleaga? Trecutul meu era bine ingropat, ce ar fi putut sti? Poate intuitia ei sensibila sa ii fi soptit ceva...altfel nu imi explic stoicismul ei in fata tuturor nedreptatilor pe care le-a indurat. Am privit-o cum devine o tanara femeie, maturizata inainte de vreme, prea serioasa si ganditoare, tacuta si inchisa in sine. Copilasul zglobiu, vesel, inocent care fusese ramasese inchis pe vecie intr-un cotlon de suflet.
La fiecare necaz al ei, ma intrebam egoist pentru care greseala era plata. Cat mai aveam? Cum aveam sa fim la final? Ea se straduia sa duca o viata normala, desi stia ca era diferita, fara drept de a alege, iar eu, in umbra ei, aprindeam candele si ma rugam cu lacrimi in ochi: nu strange, Doamne, pumnul prea tare...ajunge Doamne, iarta-ma si adu soarele si pe strada copilei mele...ajuta-i Doamne sa vada si altfel de viata! Ma transformasem in una dintre femeile acelea pe care le vezi adesea pe la biserica-mica, cu aspect batranicios, pocait, uscat. Doar in ochi mai aveam un licar, un tremur, un amestec animalic de frica, dar si de revolta, de trufie. Pana cand? Pana cand, tremura o voce in mine atunci cand ma rugam pentru copilul meu. Faca-se voia Ta, Doamne, adaugam repede, cu glas tare si izbucneam in plans, caci stiam deja care era voia Lui.
Imi reprosa ca o fac sa se simta prost in preajma mea. Eram incordata, pandind germenele urmatorului necaz, exageram cu toate, facand-o adesea sa plece manioasa, lasandu-ma prada deznadejdii si fricii ca iar gresisem, ca eram o mama jalnica, de niciun ajutor. Sigur, ea nu stia ce stiam eu, desi uneori avusesem banuiala ca stie, ca a inteles de mult...
Da, m-a surprins mesajul ei: sa stii ca te iubesc, mama, chiar daca...
Te iubesc, te iubesc, am citit si am recitit printre siroaie de lacrimi fierbinti. Mi se insenina inima pe masura ce dulceata unei noi intelegeri isi facea salasul in mine. Te iubesc , pe ecranul unui telefon, era pentru mine semnul ca amandoua eram izbavite, ca se terminase totul, ca puteam incepe o viata noua, sarbatorind cu bucurie inceputul. Nu mai auzisem te iubesc de ani de zile, nici eu macar nu mai ma iubeam, dovada modul neingrijit in care umblam si starea sufleteasca alerta, nervoasa, grea in care eram zi de zi. Mersesem prin lume cu inima arsa, cu mintea agitata, uneori amortita de oboseala, insa te iubesc-ul acesta fusese pentru mine soarele meu, apa care curatase rana, balsamul care luase orice durere.
O astept acasa. Ma primenesc si primenesc si casa. Dupa noaptea cea mai neagra vedem zorii zilei. Bulgarele meu de lumina, sfanta mea, icoana mea. Tu ai dus crucea pentru mine, puiul meu!
E in drum spre Cluj...Doamne,sa nu uiti cumva ca am lasat copila mea in mainile Tale, te rog sa nu strangi pumnul si sopteste-i Doamne ca este in siguranta si este iubita si este nevinovata!
Se spune ca Dumnezeu ne da ziua de maine, pentru a repara greselile zilei de azi. In ce ma priveste, au fost ani, nu doar zile, in care greselile s-au tinut lant. Eram departe de a repara ceva. Nici nu vroiam, ca sa fiu sincera, iar de vorba asta nu auzisem. Asa ca zi de zi faceam greseli si mai mari. Intr-un fel, ma resemnasem cu soarta, aveam doar scurte momente cand groaza ma paraliza pe dinauntru. Erau momentele mele de decenta, momente in care ma uitam in urma, la lungul sir de rautati si imi imaginam sau mai degraba intuiam ce s-ar intampla daca ar trebui sa platesc o data si o data pentru ele.
Cu varsta insa mi s-a mai domolit sangele, mintea a devenit, daca nu mai inteleapta, atunci macar mai prudenta. Nu, nici vorba sa repar ceva din urma-pierdusem suflete, ruinasem doua case, fransesem inimi, dar macar invatasem sa traiesc mai cuminte pe patratul meu, fara sa mai ma arunc in viata cu capul inainte.
Apoi se nascuse ea. Copila mea frumoasa ca un inger, dulce, senina, curata. Avea ochii mari, inocenti si manute grasute cu care imi inconjura gatul. Eram topita dupa ea si prezenta ei in viata mea fusese pentru mine un fel de dovada ca Dumnezeu, in nemarginita lui bunatate, ma iertase, desi nu ii cerusem asta. Nu pentru ca nu credeam in iertarea lui, ci pentru ca nu imi trecuse prin cap sa cer asa ceva. In definitiv, avusesem niste ani tulburi, insa ma indreptasem singura si imi imaginam ca asta ma rascumpara destul cat sa pot duce o viata normala.
Cei patru ani senini ca cerul de vara alaturi de copila mea aproape ca imi cimentasera convingerea ca rationamentul meu era corect. Evitam sa ma uit in urma, ma gandeam ca sunt iertata si m-am iertat si eu, marturie statea pruncul meu bun si viata linistita pe care o duceam, asa ca la ce bun sa mai ma intorc in trecut? Imi placea sa cred ca sunt alta si chiar ma straduiam sa fiu, cel putin in exterior-imi schimbasem coafura, stilul de a ma imbraca, imbratisasem alte gusturi si preferinte, tocmai ca sa iau distanta explicit de femeia care fusesem. Ce prostie.....rad amar acum, cand am inteles pana la urma o farama din marele joc numit Viata..
Cand fetita primise diagnosticul acela crunt, urlasem la preotul care venise sa ne sfinteasca casa cea noua: de ce sufera copiii nevinovati? De ce se umbresc chipurile atat de dulci ale copiilor nostri inocenti? Urlam la el..in timp ce o asistenta se ocupa la etaj de copila mea, bulgarele meu de lumina ce abia mai palpaia. Raspunsul preotului m-a inghetat, lacrimile s-au oprit atarnand grele de gene, nodul din gat mi-a taiat respiratia si lumea intreaga a devenit brusc neagra si mohorata, amenintatoare si ostila. Nu stiu cat am ramas asa, in stare de prostratie...asistenta vorbea cu mine, imi spunea ca micuta doarme acum, iar preotul plecase in treaba lui, fara ca eu sa il vad sau sa il aud.
Spusese...ce spusese? Incercam sa dau la o parte atmosfera lumii mohorate care ma invaluise brusc, ca sa imi amintesc cuvintele...sentinta.
Copiii platesc adesea pacatele parintilor. Si nu numai copiii, uneori, in functie de gravitatea pacatelor, plata se poate intinde pe cateva generatii! De aceea este bine sa ne spovedim, sa cerem iertare in rugaciune, sa ne caim si sa indreptam lucrurile, atat cat putem....Desi mintea mi se zbatea furioasa ca o mare pe timp de furtuna, urland injurii la Marele Ticalos care iti da nota de plata, dupa ce te-a lasat sa crezi ca esti izbavit, achitat, in inima mea am stiu ca este adevarat. Si ce era cel mai crunt, stiam ca boala fetitei mele era numai inceputul, caci pacatele mele erau multe si grele. Era doar inceputul, da, am stiut inca de atunci, prima rata, prima transa. Cine stie cat acoperea suferinta mea si a ei din intunecimea greselilor mele...Caci asa imi imaginam-pacatele mele, ca o panza neagra, intinsa cat vezi cu ochii, o panza care se putea albi si dizolva in aburul diminetii de indata ce ne achitam, prin suferinta, datoriile.
Poate am gresit judecand asa, in cel mai primitiv mod cu putinta, dupa cum afirmase sotul meu inainte de a ne parasi. Poate, nu am sa stiu niciodata. Nu in viata asta. Stiu doar ca de atunci, zilele grele au fost mai multe decat cele bune, ca bulgarasul meu de lumina a trecut prin multe, nu numai din cauza bolii pe care a invins-o pana la urma, ci prin esecuri si suferinte de tot felul, unele dintre ele suficiente sa strambe si sa chirceasca orice alt suflet. Ea a trecut prin toate indurerata, dar curajoasa, fara sa se revolte si sa intrebe de ce eu?, ca si cum ar fi stiut ca plateste indoit pentru mine. Chiar m-am intrebat daca stie, daca a auzit atunci cuvintele preotului....avea doar patru ani, chiar daca le-ar fi auzit, ce putea sa inteleaga? Trecutul meu era bine ingropat, ce ar fi putut sti? Poate intuitia ei sensibila sa ii fi soptit ceva...altfel nu imi explic stoicismul ei in fata tuturor nedreptatilor pe care le-a indurat. Am privit-o cum devine o tanara femeie, maturizata inainte de vreme, prea serioasa si ganditoare, tacuta si inchisa in sine. Copilasul zglobiu, vesel, inocent care fusese ramasese inchis pe vecie intr-un cotlon de suflet.
La fiecare necaz al ei, ma intrebam egoist pentru care greseala era plata. Cat mai aveam? Cum aveam sa fim la final? Ea se straduia sa duca o viata normala, desi stia ca era diferita, fara drept de a alege, iar eu, in umbra ei, aprindeam candele si ma rugam cu lacrimi in ochi: nu strange, Doamne, pumnul prea tare...ajunge Doamne, iarta-ma si adu soarele si pe strada copilei mele...ajuta-i Doamne sa vada si altfel de viata! Ma transformasem in una dintre femeile acelea pe care le vezi adesea pe la biserica-mica, cu aspect batranicios, pocait, uscat. Doar in ochi mai aveam un licar, un tremur, un amestec animalic de frica, dar si de revolta, de trufie. Pana cand? Pana cand, tremura o voce in mine atunci cand ma rugam pentru copilul meu. Faca-se voia Ta, Doamne, adaugam repede, cu glas tare si izbucneam in plans, caci stiam deja care era voia Lui.
Imi reprosa ca o fac sa se simta prost in preajma mea. Eram incordata, pandind germenele urmatorului necaz, exageram cu toate, facand-o adesea sa plece manioasa, lasandu-ma prada deznadejdii si fricii ca iar gresisem, ca eram o mama jalnica, de niciun ajutor. Sigur, ea nu stia ce stiam eu, desi uneori avusesem banuiala ca stie, ca a inteles de mult...
Da, m-a surprins mesajul ei: sa stii ca te iubesc, mama, chiar daca...
Te iubesc, te iubesc, am citit si am recitit printre siroaie de lacrimi fierbinti. Mi se insenina inima pe masura ce dulceata unei noi intelegeri isi facea salasul in mine. Te iubesc , pe ecranul unui telefon, era pentru mine semnul ca amandoua eram izbavite, ca se terminase totul, ca puteam incepe o viata noua, sarbatorind cu bucurie inceputul. Nu mai auzisem te iubesc de ani de zile, nici eu macar nu mai ma iubeam, dovada modul neingrijit in care umblam si starea sufleteasca alerta, nervoasa, grea in care eram zi de zi. Mersesem prin lume cu inima arsa, cu mintea agitata, uneori amortita de oboseala, insa te iubesc-ul acesta fusese pentru mine soarele meu, apa care curatase rana, balsamul care luase orice durere.
O astept acasa. Ma primenesc si primenesc si casa. Dupa noaptea cea mai neagra vedem zorii zilei. Bulgarele meu de lumina, sfanta mea, icoana mea. Tu ai dus crucea pentru mine, puiul meu!
Comentarii
MULTUMESC pentru ca singurul sambure de adevar e cel cu””te iubesc mama chiar daca nu arat asta””
Iti Multumesc Andreea pentru povestea scrisa atat de viu, de frumos si chiar daca e trista, meriti recunostinta mea din tot sufletul.
Iti multumesc pentru ca mi-ai aratat ca din afara ,adevarul poate fi vazut si asa.
Iti multumesc pentru finalul povestii care surprinde din nou.A iesit o poveste care merita citita pana la capat, care are rolul de a fi tinut minte finalul.
Cumva ma simt co-creatoare a acestei povesti, ma simt responsabila- nu stiu de ce, poate pentru ca te-am “”provocat””dar ma bucura pentru ca pot sa imi multumesc si mie insami, si Vietii ca sunt femeia care doar citeste o poveste trista.
Relatia mama- fiica nu este intotdeauna extraordinar de usoara dar e datoria noastra fireasca sa construim ,cu iubire, un drum frumos pe care sa pasim cu incredere, uneori impreuna, alteori una spre cealalta si uneori,da, in directii opuse.
Recitind povestea ta, de fapt "POVESTE PENTRU CARMEN" zambesc pentru ca nici reprosurile fiicei mele parca nu mai sunt asa de greu de suportat, povestea m-a facut sa imi binecuvantez viata, sa ma bucur din nou pentru acel minunat SMS cu ”te iubesc mama chiar daca...”
Multumesc Andreea, din tot sufletul meu, ca m-ai ajutat, prin poveste, sa pretuiesc ceea ce eu sunt si toti “”te iubesc””pe care ii aud,ii vad,ii simt.
Multumesc, esti minunata !!!
Recunostinta este una dintre cele mai importante emotii pozitive, asa ca ma bucur mult ca povestea te-a condus catre asta. Se poate si mai rau, ai vazut :-)
Mi s-a spus ca este o poveste trista si unii prieteni m-au sunat sa ma intrebe cum am putut scrie asa ceva. Mie nu mi se pare trista. O viata normala. Toti jucam jocul asta si habar nu avem. Macar in povestea aceasta, personajele stiu sau intuiesc si accepta. Mai mult, se straduiesc sa depaseasca, sa invinga...karma.
Felicia
Multumesc ca ai citit-o si ca ti-ai dat voie sa plangi. Pentru mine inseamna mult. Nu ma gandeam niciodata ca pot prilejui oamenilor din jur emotii atat de intense.