Era sa ma cheme Crina

La cateva luni dupa ce Vladimir a venit pe lume, am inceput formarea jungiana. Ca orice masterand, pe langa cursurile obisnuite, mergeam si la sedinte individuale de terapie. 

La una dintre aceste sedinte am discutat despre frumusetea fizica. Cum ma raportez eu la frumusetea mea? se interesa terapeuta. Bine, lasand la o parte ca nascusem de putin  timp, lucru care a adus cu sine scaderea dramatica a increderii in vreo urma de frumusete fizica, mi-am dat seama ca nici inainte de acest eveniment nu ma simtisem vreodata frumoasa. 

Sigura pe mine da, insa din alte motive :-) Obraznica, charismatica, prietenoasa, naturala, volubila-astea si alte cateva erau complimente pe care le acceptam relativ usor fara sa devin suspicioasa. Frumoasa nu. Desi am prietene care mi se adreseaza chiar asa: ce mai faci, frumoaso, frumoasa mea. Am dat din umeri, am gandit ca este o chestiune de alegere si ca e chiar dragut ca transmit ceea ce dl Salome numeste mesaje-cadou, din acelea care gratifica si hranesc. Dar atat. 

Revenind in cabinet, terapeuta m-a intrebat cum ma vad.  Pai, i-am raspuns, stiu ca nu sunt stramba si stiu ca nu o ia nimeni la fuga cand ma vede, dar frumoasa? Sa fim seriosi. Am facut-o chiar sa rada explicandu-i ce buze naspa am, una mai subtire, una mai groasa, ce par dificil-nici cret, nici drept, niciodata nu sta la fel dupa un spalat, ce picioare groase, cu genunchii grosi, mostenirea mea de tataroaica, sani mici si prea moi, micuta de statura si destul de stearsa, comuna, una peste alta. 

Imi plac unghiile mele, asta pentru ca mi-au atras atentia manichiuristele ca am unghii frumoase, lungi de la natura si de atunci imi spun ca am si eu ceva perfect, care nu trebuie retusat, doar ingrijit. 

A, si sunt impacata cu abdomenul meu (ma rog, mai discutam si dupa a doua sarcina)-pana acum nu m-a tradat, a ramas plat, facandu-ma mandra de sutele mele de exercitii din liceu (executam cate 200 de abdomene pe zi, pentru ca aveam un nebun profesor de sport care ne teroriza cu asta). 

Dupa ce m-am aprins eu insirandu-i lista defectelor mele care ma exclud din categoria fericita a frumoaselor, m-a invitat sa port o discutie cu parintii mei, sa incerc sa aflu cum ma vedeau ei cand eram mica mica, care a fost impresia artistica de la nasterea mea, de exemplu? 

Pentru ca ea, terapeuta, considera ca sunt o femeie frumoasa, una care nu poate trece neobservata (merita sa platesc dublu sedinta aia) si daca eu nu ma vad asa, inseamna ca trebuie sa mergem la cauza, la amprenta pusa din frageda pruncie de primii care au dat cu ochii de mine.

Mamei mele nu i-a luat mult timp sa retraiasca primele impresii legate de mine. Ba chiar am avut impresia ca de-abia astepta sa mi le spuna! Cate ceva stiam eu, de ex fusesem informata ca nu ma vrusese, era deja indragostita de tatal meu vitreg, voia sa divorteze de tatal meu, asa ca sarcina cu mine era fix ce ii lipsea. A incercat o intrerupere de sarcina, insa tatal meu natural a prins de veste si a impiedicat-o, spunandu-i ca dupa ce ma aduce pe lume, poate sa plece unde si cu cine vrea. Lucru care s-a si intamplat, la aproximativ un an de zile de la nasterea mea. Acesta fiind contextul general, banuiesc ca nu s-a gandit cu prea mare drag la mine pe perioada sarcinii. 

Apoi a venit momentul nasterii mele. Nu stiu din ce motive, luna iunie, cand ma pregateam de zor sa vin pe lume, a prins-o in Bucuresti, la spitalul Steaua pe Calea Grivitei. 

Mi-a povestit ca era duminica dupa amiaza, o zi caniculara, in care nu se misca nimic. Geamuri larg deschise, multa lumina, mult soare, caldura, doctori in concediu, liniste. Si brusc, in curtea bisericii de langa spital s-a auzit mare larma, era o nunta se pare, s-a auzit muzica, clopote, nu am inteles prea bine de la mama. Cert este ca pe fondul acestui taraboi, au apucat-o durerile facerii si ca a iesit pe holurile pustii ale spitalului strigand dupa ajutor. 

Pe la 15.20 se pare mi-am facut aparitia, producand mamei prima mare dezamagire: eram urata. Nu urata, foarte urata. Si acum face o grimasa cand isi aminteste. Aveam doua kg si un pic, eram neagra rau, cu par si pe fata, pielea zbarcita. Spune ca semanam cu o vanata uitata la taraba in piata. Incerc sa ma consolez gandindu-ma ca poate exagereaza, incerc sa tin cont ca veneam la cativa ani dupa Dan, fratele meu, copilul perfect-blond, cu par carliontat, ochi albastri, grasun (aprox 4 kg si ceva), curat. S-a dovedit a fi si destept cand a mai crescut. 

Primul care a vizitat-o pe mama la spital a fost bunicul meu. I-a adus crini, pe care asistentele i-au scos rapid din salon, ca lesinau lauzele de la miros si o propunere neasteptata. Pentru ca mama nu se gandise la un nume pentru mine (!), el i-a propus numele Crina. I-auzi ce frumos suna: Crina Dragomir! Nu avea mama nume pregatit, insa nici pe acesta nu il putea accepta, data fiind uratenia evidenta. Cum sa ii spunem Crina?! E dragut, suna bine, spunea bunicul saracul. Si mama, siderata, i-a replicat ca exact asta e, e un nume prea dragut! Ca sunt urata rau, neagra, paroasa, asa ca in niciun caz nu va risca sa rada lumea de ea spunandu-mi Crina! Se pare ca dupa ce m-a vazut si bunicul s-au trezit din nou ca nu au nume....

Au trecut anii, imi spune mama, si am mai iesit si eu la lumina, desi  nu mai credea. Nu cresteam, nu mancam, am ramas negruta, creola la chip….

Totusi, nu poate sa nu remarce, ca pe masura ce imbatranesc, ma fac mai draguta. Esti genul ala de femeie, o sa arati bine la 50 de ani! 

Mda, nu stiu daca sa rad sau sa plang. Sigur, gratie acestor informatii, nu mai traiesc trecerea anilor cu angoasa tipica ca imbatranesc si ma uratesc, eu chiar cred (radeti cat vreti) ca am luat-o invers, imbatranesc si devin draguta. Merit atata consolare. 

Toate informatiile acestea m-au facut sa ma gandesc mai bine la ce auzeam in copilarie de la cei din jur - nu imi amintesc vreo remarca legata de frumusetea mea, ci chestii de genul: dar ce mananca, din ce traieste? sau chestii legate de ochii mei, care aveau se pare harul de a intimida, motiv pentru care am decis sa port ochelari de vedere cu lentile helio ca sa nu se mai simta nimeni incomodat. Ma rog, e ceva cu ochii mei, toata lumea se leaga de ei si in ziua de azi. 

La rele, corpul meu coopereaza foarte prompt, asa ca am niste dioptrii serioase, care fac necesara purtarea ochelarilor. Bine, mai exista un motiv pentru care port ochelari, tine tot de psihosomatica si este la fel de plauzibil. Povestea aici.

Ce le spuneti copiilor? Cum ii vedeti? Cum ii amprentati? Cateva randuri care mi-au placut, aici.

Vladimir este un baietel frumos, asa l-am vazut din prima clipa si pe masura ce creste, mi se pare ca se face si mai frumos. Cei din jur imi confirma oricum, nu sunt genul ala de mama nebuna care isi vede puiul frumos cand el e putin mai dragut ca dracul. Vladimir chiar este chipes, cu trasaturi fine, armonice si cu niste ochisori negri superbi, expresivi, amestec de inocenta si intelepciune. Am emotii la vara-cum imi voi vedea fiica? Cum o voi amprenta? Care vor fi primele ganduri, primele impresii involuntare? Si ea, ca si mine, vine dupa un fratior reusit nevoie mare. Ca femeie, va avea nevoie mai mult ca un barbat de un capital de frumusete serios. 

Scria pe facebook o amica zilele trecute:

Hai, treci pe banda de alergat, nu intoarce nimeni capul pe strada dupa sufletul tau....

Toate gandurile acestea mi-au fost prilejuite pe rand, de Miruna si postul ei legat de cum o vede pe fetita ei, dar si de discutiile cu I., un bun prieten cu care m-am auzit duminica, de Florii. Sustinea ca trebuie sa ii spun la multi ani, ca e ziua lui de nume, cand eu stiam bine ca nu. M-a aburit cu o poveste cu numele Florin care nu apare in acte, insa in apa de botez a fost, marturie intarita de mama lui, asa ca pana la urma, am cedat si i-am urat ce se ureaza de Florii. Simteam ca se bucura un pic prea mult (sic) asa ca am decretat ca trebuie sa am si eu un nume de floare. 

Un tip care ma curta in studentie imi scrisese o poezie in care ma compara cu o gentiana (auzeam prima data de floarea asta), asa ca am zis gata, am nume de floare si de acum imi iei cadou si ma feliciti si tu pe mine de Florii. Dupa aceea mi-am amintit. Ce Gentiana...era cat pe ce sa ma cheme Crina...poate fetita aia mica mica care inca traieste in interiorul meu si care cauta cu atata putere intelegere, afectiune, iubire, validare, poate ca ea raspunde la numele acesta....Crina. Ramane stabilit, la anul de Florii ma felicitati si pe mine, da? :-)

In clasa intai, pentru ca eram multe fetite in clasa cu acelasi prenume, invatatoarea a gasit de cuviinta sa ne dea nume din abecedar. Le-a notat cu creionul in dreptul numelui nostru real si asa ne-a zis tot anul. Ghiciti cine eram eu.....Crina, fetita care uda florile...era o lectioara mai spre finele abecedarului, un mic text, care presupunea ca stiai deja sa citesti...Ciudat mod de a compensa lucrurile.....Cert e ca povestea mea am aflat-o mai tarziu, nu cred ca am zis acasa vreodata ca la scoala ma striga tovarasa Crina...Daca ziceam si mama imi spunea povestea de mai sus atunci, probabil acum as mai fi mers inca la terapie. Intr-un fel te afecteaza la o varsta, in altul mai tarziu, cand esti mai detasat, mai intelept. Si mai frumos. Cazul meu. Nu e valabil pentru toti. Glumesc. 

Update comic: m-am uitat pe net sa vad daca mai exista spitalul in care am venit pe lume. Fosta maternitate Steaua este acum spital clinic de chirurgie plastica (nu are viata haz, spuneti si voi!), iar biserica din apropiere este ortodoxa si poarta hramul Sfantul Gheorghe si Sfantul Nicolae.