Cand izvorul de fericire e in interior

Aproape o luna de la venirea Mirunei pe lume. Am senzatia ca e cu mine dintotdeauna, scrisesem cu noi, insa nu stiu daca si baietii simt la fel. Nu mai stiu cum era fara ea, fara aerul ei cuminte, usor mirat, usor arogant, usor vulnerabil, usor hotarat, aerul ei pe care nu stiu in ce cuvinte sa il descriu. 

******

Azi am citit ceva frumos tare despre niste parfumuri si am zambit amintindu-mi o imagine la care migaleam eu in minte acum muulti ani. Imi sculptam in vise lucide femeia care voi deveni...la nivel fizic, asa era cel mai usor pentru inceput. Si ma vedeam purtand bratari cu gratia frumoasei actrite Irina Petrescu (mie bratarile mi se par, alaturi de esarfe, cele mai feminine accesorii cu putinta, deloc usor de purtat cu gratie si naturalete. Evident, nu port, inca n-am invatat cum...daca ies pe usa cu o esarfa la gat, ajung cu ea legata de geanta, in cel mai bun caz....iar bratarile le scot si le rotesc in aer, pe degete, in gesturi care acum imi par mojicesti....baietesti, ca sa fiu blanda cu mine), ma imaginam purtand firesc un taior Chanel sau o esarfa Hermes si cateva picaturi dintr-un parfum special...altul desigur decat cel caruia ii sunt fidela (din comoditate, suspectez) de cativa ani. Eleganta, simpla, cu un trup a carui greutate nu fluctueaza in functie de fazele Lunii, un trup pe care te poti baza cand cumperi haine, nu te va insela la urmatoarea purtare, trezindu-te ca iti sunt ba largi, ba stramte. Asa ma imaginam si simteam satisfactie, imi imaginam ca atunci voi fi ....femeie.  Ca dupa ce bifez toate astea, pot lucra si la interior, ca sa desavarsesc lucrarea.. Gandeam ca numai lucrurile acestea imi vor definitiva statutul de femeie si vor anula fara dubiu ambiguitatea data de copilul-femeie. Ce departe eram!

Imi vad acum parul alandala in oglinda, prins comod la spate, sa nu imi fie cald. Imi vad cearcanele, dar si ochii stralucitori (pentru ca sunt bogata, am doi copii!), imi ating hainele lalai, moi, alese special sa pot alapta la cerere, "carpe misto", cum le-a zis azi dimineata Irina, inainte sa imi infiga un ac in frunte ca sa fiu si mai zen decat sunt. Imi vad burtica moale si amortita care a ramas in urma cezarienei. Imi vad sandalele fara toc, prafuite si cam scalciate, pentru ca le-am purtat si in timpul sarcinii, cand aveam picioarele umflate. Si uite uimire, nu ma simt mai putin femeie. Din contra, inima imi da pe dinafara. Imi implinesc partea mea de job si asta imi aduce liniste si bucurie. 

Esenta vietii, sursa de fericire reala este iubirea. Neconditionata. Viata egal a iubi, a darui, a sluji. Restul...chiar nu conteaza. Si daca meseria de mama nu te invata asta, atunci nimic si nimeni nu te poate invata cu adevarat...Citeam undeva: ceea ce faci pentru tine, va pieri o data cu tine, ceea ce faci pentru altii va dainui si se va transmite mai departe. Am facut destule pentru mine si intr-un fel, continui sa fac. Sa cresc insa copiii acestia minunati ....este, repet, partea mea de job, indatorirea mea, darul meu pe care il ofer lumii. Mi s-au dat atatea, e drept, nu taiorul Chanel si esarfa Hermes, insa multe altele, nepretuite. Darul meu este tot ceea ce pun in acesti copii. Fizic si emotional. Darul meu pentru lume, darul pentru care tremur - sa fie bine primit, sa fie de folos, sa fie apreciat, sa fie frumos, atat ambalajul, cat si continutul, darul meu care va avea propriul drum si propriile daruri de facut, darul meu viu si plin de vise si posibilitati. Da, sunt scumpi copiii...ma costa toata energia si tot timpul meu. 

Sunt si rasplatita pentru asta, in felii mari de fericire, din aceea care imi umple ochii de lacrimi. Un zambet de-al Mirunei, modul in care Vladi o acopera de sarutari, lumina din ochii lui Bogdan cand ii pupa pe amandoi seara, minunandu-se de ei, magia si puterea cu care Dumnezeu a inzestrat mainile mele - o atingere si durerea lui Vladi trece ca prin farmec, o imbratisare si plansul Mirunei inceteaza, se transforma in gangureli si oftaturi pline de satisfactie, o rugaciune si cateva degete care mangaie o frunte de baietel si somnul a venit...

Am intuitia ca taiorul Chanel si esarfa Hermes sau stropii de parfum pretios ar fi devenit rapid un fel de armura, o armura sofisticata care m-ar fi putut tine departe de adevarata sursa de fericire. As fi vrut poate mai mult(e) si m-as fi indepartat incet incet de miezul meu...
Sunt transpirata, ciufulita, uneori plang de oboseala, n-am mai purtat o rochie ca lumea sau un pantof cu toc de nu mai tin minte cand, iar bratarile si esarfele, pana si cerceii sau verigheta sunt chestii inutile, care mai mult ma incurca si cu toate astea...ma simt atat de feminina, atat de fericita, atat de privilegiata. Am inima si bratele pline. Poate intelege cineva?